[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

miercuri, 7 februarie 2018

Romania + Încredere = NOT LOVE


Orice psiholog mai de Doamne-ajută citești, înțelegi ponderea enormă pe care încrederea o are în formarea unui copil. Alăptarea și conectarea la sân înseamnă o primă investiție consistentă în raportarea lui la lumea exterioară. Apoi, primii pași, blândețea comunicării, o balanță sănătoasă între da și nu, felul în care un părinte îi revelează lumea sunt tot atâtea pârghii care lucrează la încrederea copilului în lume și în sine. Nu întâmplător copiii din familii dezorganizate au un raport distorsionat cu încrederea. În unele cazuri lipsește cu desăvârșire și profilele psihologice se creionează diform, în suferință, frustrări și frică. Rezultatele inseminării unui individ cu încredere se văd în adultul ce va deveni. Și uite așa, în funcție de responsabilitatea pe care părinții și-o asumă în relație cu copiii lor (și de cât sunt dispuși să învețe), lumea e populată mai mult sau mai puțin de adulți sănătoși emoțional. Treaba se complică însă la vârsta la care copilul ia contact cu societatea care se presupune că ar trebui să preia și să dezvolte de la părinți investiția în formarea copilului. Pasul către standardizarea socială a individului, înregimentarea în diverse paradigme de formare și dezvoltare, e un moment dureros. 


Mă gândeam recent că românii stau foarte prost la încredere. Nu avem încredere în noi, nu avem încredere în societatea în care trăim, fie că e vorba de instituții sau servicii comunitare. Nu avem încredere în sistemul de educație, în resursa umană care îl populează, auzim de profesori intoleranți fără pic de înclinație către a preda libertatea gândirii, stimularea și dezvoltarea pasiunii. Roboți care aplică ad literam o curiculă bolnavă.  “Repetați după mine” este mantra numărul unu a sistemului educațional. Viitorii adulți învață pe de rost noțiuni pe care le uită după diversele examene. Nici vorbă despre o invitație la dezvoltarea gândirii critice, la rațiune ca motor de dezvoltare. Dezbaterea iese din discuție când e vorba de școala primară, gimnazială sau liceu. Nu avem încredere în medici sau spitale, suntem mereu în dubiu și de cele mai multe ori cerem a doua opinie. Oricum, lipsa de încredere în sistemul medical nu a făcut altceva decât să-i îmbolnăvească pe unii doctori de un soi de “demiurgie”, ei se substituie de fapt sistemului, excelența devine instituție care sfidează un sistem deja bolnav. De altfel, în România se merge la medic pe recomandări, fredonând celebrul refren “știi pe cineva?”. Românii nu merg la spital, merg la doctor. Nu avem încredere în administrația locală, birocrația ne îngenunchează și ne transformă într-un soi de jucători la loteria posibilităților, doar că lupta se dă pentru lozul cel mai rău. Nu avem încredere în politicieni (sunt 27 de ani de motive să fie așa), în Parlament, Guvern sau instituția prezidențială. Nivelul competențelor celor care ne conduc este înspăimântător de scăzut astfel că orice fel de relație bazată pe încredere este și mai mult descurajată. La coruptibilitatea majorității funcționarilor publici se adaugă incompetența, o consecință a ascensiunii profesionale pe bază de nepotism și mentalitate de clan. Nu avem încredere în media, deși o consumăm zilnic, fie și indirect. Presa independentă este aproape inexistentă (cu atât mai lăudabile sunt puținele inițiative de pe piață) astfel că suntem obligați să privim cu scepticim și suspiciune orice fel de știre, ba mai mult, trebuie să citim printre rânduri și în câteva locuri apoi să cântărim ceea ce citim. Nu avem încredere în poliție, jandarmi, justiție, bănci sau bancheri, alimentație publică, transport în comun, echipa națională, nu credem în șansele noastre de a avea o viață mai bună în viitorul apropiat. Suntem debusolați, speriați, deprimați, lipsiți de orizont, îngrijorați pentru copiii noștri, într-o veșnică alertă. Nu avem încredere în țara asta și viitorul ei. Nu mai credem în valori și valoare. Sub ochii noștri defilează victorios mizeria morală, întruchipată de cei care ne conduc și acțiunile lor. Lipsiți total de încredere suntem manipulabili. Politicienii au descoperit o nouă strategie: dacă până acum luptau pe toate căile să câștige încrederea poporului, din momentul în care au realizat că oricât de mare e dimensiunea investiției rezultatele vor fi zero, au ales să submineze în mod voit încrederea poporului în stat. Sunt inventați dușmani în toate direcțiile încât totul devine absurd. Este absurd ca politicienii care practic conduc România să trâmbițeze că instituțiile statului sunt nefunționale, nu? Într-un final nu e chiar atât de absurd pentru că lupta de a le face funcționale doar pentru un segment de populație privilegiat, aflat în proximitatea elitelor politice, atrage după sine nefucționalitatea pentru restul populației. 

Încrederea noastră în orice ține de viitorul României primește lovitură după lovitură. Dacă ne întoarcem la copilul de trei ani care are nevoie de dragoste și încredere ca să poată deveni un adult stabil, tabloul e sumbru. România nu poate și nu vrea să pregătească astfel de adulți. Trăim în frică, ne place sau nu să acceptăm asta. Cel mai probabil nu o vom recunoaște niciodată public, poate doar în fața oglinzii, înainte de culcare, sperând că somnul va aduce uitare. 
Am tot povestit prin interviuri despre o fată care mi-a cerut un autograf. I l-am semnat și am întrebat-o într-o doară ce clasă este. A opta (sau a șaptea), mi-a răspuns, mă pregătesc de capacitate. Și încă învățați comentariile la literatura română pe de rost ?, am glumit eu.  A răspuns simplu, cu o mină surprinsă: da. Am repetat întrebarea. Același răspuns, mai apăsat. Au trecut 27 de ani de la Revoluție, suntem în era tehnologiei, se preamăresc diverse metode educaționale menite să dezvolte indivizii în spiritul logicii, gândirii critice, capacității de a raționa, iar noi stimulăm obediența și îngurgitarea nefiltrată și necondiționată a informației, exercitate printr-o autoritate lipsită de orice formă de empatie. Profesorii, în majoritatea lor, sunt forțați de sistem să fie simple canale de comunicare a materiilor, nicidecum formatori de gândire, așa cum ar fi normal să fie. Ei pregătesc adulții de mâine. Cei care ar trebui să construiască țara asta mai bine decât o facem noi, cei crescuți într-un sistem bolnav. Stau și mă întreb dacă sistemul actual nu este mult mai bolnav. 


Nu am soluții, am încercat să enunț o problemă. Poate că fiecare din noi trebuie să lucreze individual. Avem nevoie de încredere. Și poate că trebuie să riscăm să credem în ceva, fie că e vorba de un om, o atitudine, o idee. Nu vom avea prea curând încredere în cei care ne conduc, în statul căruia îi plătim taxele, în buna funcționare a contractului social. Statul nu ne va da nimic înapoi, prea curând. Este prea ocupat să-i salveze pe cei care ne fură încrederea și banii și viețile. Statul este o mașină de spălat mizerie morală, hoți sau complici ai hoților, iar noi nu facem decât să le furnizăm detergenți. Dacă ar exista un serviciu global de terapie sau consiliere psihologică pentru popoare România ar trebui să fie un client serios. Dar în lipsa acestui serviciu utopic și traumatizați de ceea ce sistemul nu ne-a oferit  (în cazul multora nici familiile) trebuie să începem să umblăm la noi. Nu știu, lucruri mici cum ar fi să avem încredere că găsim parcare și la 500 de metri de locul în care avem treabă. Sau că nu vom fi victimele unui tratament discriminatoriu dacă nu șpăguim pe cineva. Ce este șpaga, în afară de a compensa o lipsă și a-ți crea o poziție privilegiată? Este expresia lipsei de încredere în sistem și în cel din fața ta. Justificat sau nu, este un mecanism al fricii. Iar frica le convine al naibii de mult. Lor. Tuturor celor care într-un fel sau altul conduc sau au condus țara asta, emanații ale unei revoluții pe care de fapt nu am făcut-o niciodată. 


Orice vindecare începe cu conștientizarea afecțiunii. Nu poți merge la pshiholog dacă nu te consideri bolnav. Bolnavii sunt dependenți, iar ei își doresc ca noi să rămănem bolnavi. Prima întrebare este dacă acceptăm că suntem bolnavi. A doua este dacă vrem să ne vindecăm. 












marți, 21 noiembrie 2017

19 ani fără tata

Acum 18 ani tata murea într-o dimineață de noiembrie. Între timp ziua asta a pierdut din durere și a rămas un prilej de amintire. Colegii lui spun că a fost cel mai mare gazetar de sport din istoria României. A scris douăzeci și nouă de cărți despre fotbal și alte sporturi. A muncit ca traducător în prima parte a vieții lui, până să ajungă redactor la Sportul Popular. A avut o cronică duminicală la radioul național. Vocea lui era inconfundabilă, la fel cronicile. S-a folosit de o cultură vastă ca să impună un stil unic în care sportul devenea mereu pretext pentru literatură. Cred că a suferit pe ascuns pentru că viața l-a împiedicat să ajungă scriitor. Viața am fost noi, copiii lui pe care a trebuit să-i crească. A fost un tată la care ne-am uitat mereu în sus, deși el era atât de aproape de noi. Pe biroul meu de acasă e o fotografie din care tata privește pătrunzător cu ochii lui căprui în timp ce buzele se întind imperceptibil către un zâmbet ștrengăresc sub nasul lui coroiat, grecesc. 


Tata era, mai presus de toate, un om bun, generos și modest care nu se sătura să învețe. Una din imaginile care mă urmărește din copilărie e cu tata pe canapea răsfoind concentrat o enciclopedie Larousse. N-am reușit să moștenesc nici generozitatea, nici bunătatea lui cu atât mai puțin curiozitatea care l-a transformat într-un personaj atât de luminat. Mai devreme vorbeam la telefon cu mama și ne întrebam ce rost au toate cuvintele astea. Pe nimeni nu mai interesează cine a fost tata. Cărțile lui vor fi date uitării. O vreme durerea a fost motorul care ne-a ajutat să-i conservăm și prelungim imaginea. Am organizat câteva ediții ale Premiilor Ioan Chirilă pe care le acordam celor mai buni jurnaliști de sport. Între timp am renunțat să le mai organizăm. Ca la orice premiere de pe la noi au fost mereu suspiciuni de “aranjamente”(ce absurd mi se pare), au lipsit banii și, în cele din urmă, parcă și jurnalismul. Cu toate astea au fost jurnaliști care și-au afișat cu mândrie aceste titluri, semn că inițiativa a avut succes și prestanță. După premii numele tatei a fost rostit din ce în ce mai rar. Așa că tot ce scriu acum nu mai are sens decât pentru mine și pentru cei din ce în ce mai puțini cu care tata a impărțit timp. După ce am devenit părinte am înțeles mai profund că un copil își va privi tatăl diferit, la vârste diferite. Aici unde sunt eu acum e mai importantă istoria mea personală cu tata decât nevoia orgolioasă de a aminti unei lumi întregi că el a fost Ioan Chirilă. Astăzi el e tata, care deschidea ușor ușa camerei mele doar ca să verifice dacă citesc și o închidea imediat, la fel de încet, cu delicatețe și un zâmbet satisfăcut pe față. Bărbatul care m-a ținut strâns în brațe în timpul cutremurului din ’77(poate de la strângerea aia puternică nu mi-e mie frică de cutremure). Același tata care cobora din bloc cu pașii ușor târșâiți douăzecișidoi de ani mai târziu ca să vadă mașina formației, să schimbe două vorbe cu colegii mei din Vama Veche și să-i spună drum bun lui fi’su. Umbra impunătoare și grea care își făcea loc timid în somnul meu de dimineață și mă trezea ca să merg la școală. Ouăle năclăite în crutoane și ceașa mare de cacao cu lapte. Îndemnul sever care mă făcea să mă gândesc la ceai: - Mestecă ce-ai în gură. Ghiozdanul. Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ținut de mână, nu ne-am luat rămas bun. Și cred că e mai bine așa. De puțin timp am început să mă gândesc că pentru tatăl care pleacă e infinit mai greu decât pentru fiul care rămâne. Au trecut optprezece ani fără tata.optsprezece ani cu tata. 

sâmbătă, 28 mai 2016

Anguished butterflies


The hooker in the mirror red lipstick smeared over her face
Staring hopelessly while losing count of her regrets
When daddy made her woman and nothing’s ever been the same
Waiting all these years for someone to relieve the blame

Rich woman in the mirror perfect make up on her face 
Questioning that something missing from her silver cage
Priceless golden bracelet making up for empty soul 
An ever lasting longing for someone real at  the door


The questions always rising the answers never fall 
The sense in senseless  lives  the chasers of a lure, 
Spinning around the bulb of life like butterflies 
Pursuit of happiness, the fear of loneliness
You never break the pattern you foolish Freudian clown,
He died for all our sins but I still wear the thorn crown,
Considering the world it doesn’t look like Love has won…

We are anguished butterflies converting fluttering to reason…

Frozen and detached the hooker gratifies the  men 
The rich woman enrolled her broken heart in charities 
Self delusion is sweet, healing wounds, taking care 
But the blame is still there every night, everywhere

The cage door is open but I won’t fly 
Gloom and routine are safer for now 
Outside of blame nothing’s foregone
And I’m scared of…. 

The questions always rising the answers never fall 
The sense in senseless  lives  the chasers of a lure, 
Spinning around the bulb of life like butterflies 
Pursuit of happiness, the fear of loneliness

It’s round,  so wrong and round, this vicious cycle, we never break out,

You never break the pattern you foolish freudian clown,
He died for all our sins but I still wear the thorn crown,
I’m squirming on the ground to shake away the blame
To go back to the baby I was and ease his pain  
Am I strong enough to love him? To show him a new life? 
Assure him he is safe now as they turn off the lights?
And can I come again from time to time to watch him sleep?

On her day off the hooker goes down to the beach 
Sun is rising the waves gently cover her feet  
A rich woman, white dress strolls along the shore 
Seagulls cry flying over the calm blue sea… 







       













   




    













joi, 12 mai 2016

Vama - Memories Now

Într-o scenă fabuloasă din Once upon a time in America Noodles (Robert DeNiro, ajuns în film la vârsta de 60 de ani) intră în cabina unei faimoase actrițe de la Hollywood pe care o iubise fără speranță toată viața. Nu-mi aduc aminte decât că era o scenă în care regretele păreau că-ți strivesc capul. Și-mi mai aduc aminte replica asta: "Noodles, în viață nu rămânem decît cu amintirile. Dacă ai să ieși pe ușa aceea (o altă ușă a cabinei care dădea spre culise) nu o să le mai ai nici pe alea. În culise, pe un scaun, stătea băiatul celui mai bun prieten al lui Noodles și fiul acestei actrițe.

Replica asta m-a bântuit toată viața: "Noodles, în viață nu rămânem decît cu amintirile..."


There was a time when I walked the fringe of life
Wasted
And if I'm looking back
I see all my regrets
Watching
Nothing stays, nothing lasts, see your future speeding past

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today
Memories are all we
Memories are all we have

I used to give away the meaning of today
Stupid
My past has taught me how to live the here and now
Building

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today
Nothing stays, nothing lasts, see your future speeding past
Memories are all we
Memories are all we have

The future’s closer than it shows, just live the moment as it goes and do it beautifully it’s your only fortune
When our journey has no future ahead memories are all we have left
Nothing stays, nothing lasts, see your future speeding past

Memories are all we
Memories are all we have
Time will blow everything away
Seize the beauty of life today

vineri, 11 martie 2016

Cum se vede un artist în social media

Am un blog pe care scriu din când în când și un blog foto de care nu am prea avut timp să mă ocup. Am și un site, un fel de portofoliu online de actor.  Am o pagină personală de Facebook pe care scriu destul de des și o pagină Vama pe care o împart cu colegii mei. Am un cont de Twitter pe care sunt mai activ în timpul Vocea României și unul de Instagram pe care prefer să postez fotografii cu lucruri și locuri care mă inspiră și mai puțin selfiuri. De curând mi-am făcut și un cont de Snapchat, dar nu m-a prins încă rețeaua asta socială. Am un canal de YouTube pentru care intenționez sa creez mai mult conținut începând de anul ăsta și mai avem canalul oficial Vama pe care urcăm clipurile oficiale și multe materiale din live-uri și backstage. Dincolo de toate astea, există comunitatea Vamamusic.ro. Fanii noștri se înscriu și primesc constant tot felul de informații în exclusivitate, invitații în backstage și alte surprize de la noi. Am și eu un astfel de newsletter în care comunic noutăți legate de celelalte proiecte din care fac parte, în special despre teatru și film.

Cu toate resursele astea la îndemână pentru a comunica direct cu publicul nostru, în ultimii ani am participat la destul de puține emisiuni TV și nu am acordat foarte multe interviuri. Nu prea dau declarații în presă, prefer să le transmit direct prin pagina de Facebook pentru că stiu ca ajung nealterate la public, chiar dacă uneori sunt preluate, interpretate și trunchiate de diverse fițuici. 

Mi s-a parut interesantă ideea de a povesti despre relația mea cu social media în cadrul unui masterclass, parte din #ScoalaFlanco. Pe scurt, pe 16 aprilie în magazinul Flanco Băneasa voi participa la o discuție de aproximativ două ore alături de Tiberiu Albu, primul meu câștigător la Vocea României și de Carina Sava, artist manager la Agenția de Vise despre cum se vede un artist în social media. Întâlnirea va fi ghidată de Cristina Bazavan și tot pe blogul Cristinei se vor desfășura înscrierile în perioada 5-12 aprilie. Sunt vreo 50 de locuri disponibile la masterclass, dar dacă vă uitați pe macheta de mai jos veți găsi și celelalte cursuri din cadrul #ScoalaFlanco susținute de bloggeri specializați în domeniile lor de activitate.






vineri, 26 februarie 2016

La Brașov

Stau la o masă și privesc în gol, undeva în orașul Brașov. 
E bine, că se odihnesc mușchii ochilor. 

Nu se văd munții și nici măcar nu se simt. Nu e nimic ideal în momentul ăsta în care privesc în gol. Doar lucruri practice în jurul meu: un pahar cu apă, o scrumieră, dincolo de vitrină o stradă, iar pe stradă mașini. 
Niște chelneri în uniforme negre încearcă să fie altceva decât sunt. 


Citesc un text despre oameni care schimbă lumea. Sunt invidios pentru că aș vrea și eu. E mai confortabil să privesc în gol acum. În orașul Brașov. Poate o să iasă un cântec despre asta. Sau poate că o să rămână doar un moment în care am privit în gol. 

PS. 
Lumina soarelui a atins o parte a mesei timp de câteva minute bune. Șervetele de masă erau maro. În difuzoare se auzea jazz. 

luni, 7 decembrie 2015

Doar vocea contează? (o declarație necesară)

Vocea României este, din punctul meu de vedere, cel mai curat program de divertisment de pe TV la ora actuală. A fost și motivul pentru care am acceptat să fac parte din proiect. Știu că există tot felul de controverse și speculații cu privire la unele dintre deciziile noastre ca antrenori, dar, am mai spus-o, îmi asum absolut fiecare declarație a mea apărută pe post, fiecare decizie - fie că e vorba de alegerea pieselor, de concurenții la care m-am întors la audițiile pe nevăzute sau pe care i-am ales la dueluri. Nu am primit niciodată în cască altfel de indicații decât legate de cursul emisiunii (cât timp am la dispoziție să vorbesc, cât durează o pauză etc).

Formatul emisiunii presupune că în etapele live atât antrenorul, cât și publicul au dreptul de a alege câte un concurent care să-și continue parcursul în concurs. Poate nu v-au mulțumit întodeauna deciziile mele, dar eu mi-am ghidat mereu alegerile după un criteriu simplu: trece mai departe cel care cântă cel mai bine în seara concursului. E un principiu dur pentru că nu de puține ori s-a întâmplat ca unii concurenți să fie excelenți la repetiții, dar să o dea în bară în momentul competiției. Dar nici la Jocurile Olimpice nu interesează pe nimeni cât de bun ai fost tu la antrenamente, contează doar prestația din concurs.

Pe de altă parte, sunt conștient că publicul are câteodată și alte criterii în momentul în care își acordă votul. Un zâmbet plăcut, interpretarea unui cântec drag, un concurent pe care îl simpatizau dintr-o etapă anterioară pot fi generatoare de voturi uneori. În plus, fiecare concurent încearcă pe cât posibil să se promoveze pe Facebook sau prin alte mijloace în așa fel încât să-și convingă susținătorii să-l voteze.

Pentru că se dorește ca toți concurenții să aibă condiții egale, emisiunea are niște reguli clare prin care se interzic anumite lucruri. De exemplu, concurenții nu au voie să participe la alte emisiuni de televiziune pe perioada show-ului, nici măcar locale.

În weekend-ul care a trecut am primit mai multe mesaje legate de susținerea primită de una dintre concurentele din echipa mea, Tincuța Fernea, de la Consiliul Județean Satu Mare. Am primit poze cu panouri outdoor de prin oraș, link-uri cu articole de presă, capturi de pe site-ul CJ Satu Mare etc. Se pare că președintele Consiliului Județean Satu Mare a susținut chiar și o conferință de presă în care anunța susținerea Tincuței din partea instituției. S-au printat afișe și flyere cu grafica preluată de pe pagina de Facebook Vocea României pe care Consiliul Județean Satu Mare și-a pus propria siglă. O parte din materialele promoționale foloseau inclusiv fotografia mea și a lui Marius Moga (cei doi antrenori care ne-am întors la Tincuța la audițiile pe nevăzute) și logo-ul Vocea României fără acordul deținătorilor drepturilor. În acest sens Pro  TV va transmite o notificare Consiliului Județean Satu Mare prin care le vor cere să îndepărteze imediat materialele în cauză și să nu continue  folosirea logo-urilor și imaginilor menționate.

Din punct de vedere al regulamentului concursului nu există argumente că Tincuța Fernea ar fi încălcat regulile emisiunii. Suportul acordat de un consiliu județean, consiliu local, organizație non-guvernamentală, societate comercială sau orice altă terță parte, publică sau privată, unui concurent la Vocea României nu încalcă regulile acestei emisiuni. Modul în care acest suport este acordat este la alegerea terței părți, iar acest lucru este valabil și în cazul de față.

Din punctul meu de vedere, implicarea unei instituții publice într-un astfel de concurs de divertisment înseamnă un sprijin nejustificat pentru un concurent și nu mai are nicio legătură cu ceea ce se întamplă pe scenă. În plus, este un gest de imixtiune politică, pentru că știm cine sunt reprezentanții consiliilor județene și cum au fost aleși. Mă revoltă mai ales faptul că s-au folosit de imaginea mea fără acordul meu. În plus, presupun că un astfel de sprijin acordat de un Consiliu Județean se face din banii contribuabililor și mă întreb dacă este de interes public. Pe de altă parte câți posibili tineri artiști sunt sprijiniți în mod real de Consliliul Județean Satu-Mare? Și în baza căror criterii se selectează artiștii care merită să fie sprijiniți?

Sunt absolut convins că printre cei care au votat-o pe Tincuța sunt mulți telespectatori cărora pur și simplu le-a plăcut interpretarea ei și nu e nimic de judecat aici. Sau poate toate voturile primite de Tincuța în cele două ediții au fost acordate din simpatie și pentru cum a cântat, independent de promovarea venită de la Consiliul Județean. Nici nu contează. Eu vorbesc despre un principiu. Gestul Consiliului Județean Satu Mare creează un cadru inechitabil având în vedere că ceilalți concurenți nu s-au bucurat de sprijinul autorităților locale. Aș vrea să mai precizez că nu știu dacă în edițiile trecute sau în sezonul trecut alți concurenți au avut parte de un astfel de sprijin, nu a ajuns în atenția mea.
 
Vocea României este un concurs. Niciodată nu va fi posibil să fie toată lumea mulțumită. Câștigarea trofeului de către Tiberiu Albu anul trecut a fost poate cel mai bine primit rezultat posibil. S-a bucurat de o susținere extraordinară din partea publicului și asta s-a vazut și s-a simțit atât în voturi, cât și în reacțiile din online.
Dar chiar și atunci au fost telespectatori care au votat cu alți concurenți, care aveau alți favoriți, ceea ce e absolut firesc. Mi-aș dori mult ca publicul de acasă să nu uite că motto-ul emisiunii este DOAR VOCEA CONTEAZĂ și să încerce să facă abstracție de culoarea sau de orașul de rezidență al concurenților, de naționalitatea sau de trecutul lor artistic. Doar vocea contează.

P.S.
Într-o notă mai personală și sinceră mărturisesc că sunt încă revoltat de cele întâmplate. Cu toate astea, pentru că îmi doresc să fiu un profesionist și mai ales pentru că nu vreau să devin autorul unei noi discriminări am să continui să o antrenez pe Tincuța Fernea la Vocea României încercând să-i aleg cele mai potrivite piese și să-i acord cele mai bune sfaturi împreună cu antrenorul de voce, doamna Gabriela Duțescu.