[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

luni, 16 decembrie 2013

Declar pierdută țară

Ziua de poimâine ar trebui să fie doar una a bucuriei pentru că se încheie cu un concert mare un an excelent pentru formația noastră. Nu este însă așa pentru simplul fapt că ar trebui să fii nebun să nu observi ce se întâmplă în jurul tău și să continui să fii exuberant. Am muncit enorm în ultima lună conectat la o producție mai ambițioasă decât ne putem permite astfel că ultimele întâmplări de la Pungești și mai apoi marțea neagră a Parlamentului României( mă întreb ce rost mai are p-ul majusculă) au ajuns la mine trunchiate, bucăți de indignare de la cunoscuți sau din presă, ca niște junghiuri în stomac pe care te forțezi să le ignori pentru că ai o treabă de dus până la capăt. Nu poate să existe bucurie într-o țară în care dacă vrei să trăiești decent trebuie să te izolezi pe propria insulă.

Cunosc mulți oameni care și-au creat insule de supraviețuire izolându-se de o Românie care i-a exasperat. Ce n-au luat în calcul este că România exasperantă, România corupților, a baronilor, a clanurilor mafiote, a ignoranților, România maselor de votanți orbi se umflă pe zi ce trece și va înghiți toate insulele celor care au căutat salvarea în izolare. Marțea neagră a Parlamentului confirmă tragic acest lucru. După această zi, locul nostru, celor rămași fără țară este doar în stradă. Suntem homeless-ii țării noastre. Am mai spus-o, atâta timp cât am ieșit în stradă solidar cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană am simțit că am un sens, că aparțin unui grup care are aceleași idealuri pentru România ca și mine, că fac parte dintre niște oameni care nu vor țara lui Ponta, Băsescu sau Antonescu. Nu știu dacă strada va schimba ceva dar știu că acolo sunt oamenii care gândesc la fel ca mine.

În toată această perioadă în care nu am putut să ies m-am simțit ușor vinovat. Am dus protestul meu pe scena de la Alba Iulia pe 1 decembrie într-un oraș scindat în care unii văd dincolo de propaganda RMGC în timp ce alții visează la locurile de muncă promise de goana după aur. Am făcut atât cât am putut( poate prea puțin ) ca să pot să fiu împăcat cu mine, ca să fiu și eu unul dintre cei care arată că "s-a trezit".

Astăzi a trebuit să verific o listă cu fapte de corupție, privatizări frauduloase, condamnări și tot felul de evenimente care în ultimii douăzeci de ani au transformat România în ceea ce este ea acum( alegeți voi definiția). A fost o listă întocmită din titluri de ziar începând cu anii 90 care ar fi trebuit să încapă într-un filmuleț de trei minute. Nu ajung nici măcar trei ore ca să poti acoperi tot ce am citit eu. Este absolut de neconceput cât s-a furat în această țară la fel cum de neconceput este că o gloată incultă, lipsită de inteligentă, posesoare doar a unui instinct animalic de pradă a semenilor, a putut să conducă România timp de peste 20 de ani. Te uiți peste lista asta și te întrebi unde ai fost în totți anii ăștia ce fel de somn ai dormit încât să nu fi auzit galopul hoardelor care jefuiau totul în jurul tău? Unde?

Poate că cel mai important moment de la concertul VAMA de marți seara este acest cântec. Nu, nu fac reclamă concertului( cred că e sold out sau aproape) însă vreau să arăt că am luptat cu armele noastre. O să spuneți că am ieșit la luptă cu o păpădie și am să vă răspund că e mai bine decât nimic.

Sunt trist pentru că marți în ziua concertului de care ar trebui să mă bucur, parlamentarii rușinii se pregătesc să voteze legea amnistiei și să golească pușcăriile doar ca să-și salveze tovarășii( amar sens dublu). Sunt trist pentru că marți ar trebui să fiu în stradă și n-am să fiu. Îmi fac însă o promisiune din următoarea ieșire pentru că strada este tot ce ne-a mai rămas ca să ne mai putem uita în oglindă. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe potrivite, atâta tot.

Eroina mea din ultimele luni este o femeie care se numește Anna Politkovskaia. O femeie care a ales să lupte cu însuși Putin în speranța că vocea ei va reuși să trezească vocea civică din Rusia adormită. Pentru asta ea a plătit cu moartea - un cadou care i s-a făcut lui Putin chiar de ziua lui. De la femeia asta am învătat că fără voce civică o democrație pur și simplu nu poate exista. Pentru că politicienii derapează și derapează și derapează iar vria asta nu poate fi oprită decât de tampoanele de pe marginea șoselei. Ele sunt vocea civică. Poate această clasa politică nu poate fi eradicată în România însă cu siguranță poate fi obligată să se schimbe. Nu există putere mai mare decât o masă de oameni furioși. Ei nu pot fi păcăliți la nesfârșit. Anna Politkovskaia este un exemplu de jurnalist pe care Româmnia nu îl are. Nu am nici măcar o uncie din curajul acestei femei care s-a luptat cu neo-stalinismul rusesc de tip Putin, însă măcar atât am învățat de la ea: că acolo în stradă trebuie să ajungi când politicienii vor să plece de pe șosea. Pentru asta am ieșit în stradă în București, la Cluj, pentru asta am spus ce cred la Alba-Iulia de 1 decembrie.

Cei care s-au aflat în stradă, la Pungești, în Piața Universitătii, la Cluj, Timișoara și în alte orașe din țară, cei care încearcă să-i trezească pe semenii lor - hipnotizați de luminițele de sărbători - sunt adevărata comoară a României. Desigur, vor fi voci care vor spune că și ei sunt manipulați, însă mă întreb: cine nu manipulează? Manipularea e în natura omului, altfel nu ar mai fi nevoie de goana asta eternă și nebună după adevăr. Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.

Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.













marți, 3 decembrie 2013

joi, 28 noiembrie 2013

Ce poți scrie în șapte minute?

E tara lui nu se poate. Portarii te privesc cu suspiciune de parca intreaga cladire e a lor. Visele au nevoie de ajustare. Dar cine naiba e dispus sa-si ajusteze visele? Si totusi, daca nu o faci, te trezesti ca esti privit ca un idiot. Ma rog. Daca renunti complet la bautura cand iti mai relaxezi creierul? Dupa 16 ore in care ti se spune NU ai nevoie de un pahar cu whisky. Sa stai sa privesti in gol. Leaga-ti fericirea de profesie si risti sa ajungi un trist. Damnat. E mult mai bine sa stai pe o banca in parc si sa privesti lumea. Cine naiba se mai uita acum la filmele lui Fellini. Paolo Sorrentino e noul Fellini cu al lui La Grande Belezza.

Nimic nu dureaza.

Poate ca banca din parc e singura solutie. Ne uitam la homelessi ca la niste proscrisi. Ii destestam, au pierdut totul. Noi suntem smecheri si puternici si n-o sa pierdem nimic. E un gand atat de necesar asta:

poti pierde totul.

In tara lui nu se poate, lucrurile se castiga greu. Sentimentul e ca nu suntem departe de anii 90. Rotatia cadrelor.

O ultima frunza se leagana in bataia cracilor suprapusa peste zidurile galbene, luminate de soare, ale blocului de vis-a-vis. E frig, se apropie decembrie si nici iarna asta n-o sa mai fie revolutie. Au avut grija de asta. Cele sapte minute au expirat. 

joi, 17 octombrie 2013

Este cocktailul Molotov singura soluție?

Când zeci de mii de oameni protestează în toată țara, ar trebui să-i bagi în seamă, nu? Așa e normal într-o democrație în care se presupune că oamenii ăia te-au învestit. Chiar și prin absența de la urne. Într-un mod indirect ei te-au ajutat să obții puterea.

Guvernul nici măcar nu se mai sinchisește să ascundă faptul că are o agendă paralelă cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană. Singurul calcul rece, cinic, nesimțit este cum să reușească să pornească această exploatare fără să piardă prea multe voturi. Și pentru că cei din stradă nu i-au votat niciodată, pentru că au ales( bine sau nu) să nu mai voteze mereu cel mai mic rău, guvernul nu îi bagă în seamă. Ce zic eu guvernul? Președintele, guvernul, parlamentul. Se pare că singurul conflict real între partidele politice este cel pe justiție. Dar cum să fii într-un total acord și în același timp împotriva a zeci de mii de oameni pe care îi ignori cu bună știință și a unei comunități care refuză să iasă din casă tot restul vietii pentru ca să privească cratere în loc de munți? E, uite că, Băsescu, Ponta și Antonescu, niște indivizi mediocri, necultivați, needucați, fără dragoste de țară și mai ales de oameni, fără stil și fără nuanțe, fără programe sau direcție, fără viziune, reușesc să se unească împotriva propriului popor. Există vreun singur argument care să stea în picioare la întrebarea: de ce nu peste treizeci de ani? de ce nu cu altă tehnologie peste treizeci de ani?

Cunosc placa conform căreia exploatarea de la Roșia Montană se decide în America. Nu cred că Uniunea Europeană care stă ca un ghimpe în coasta americană datorită monedei unice nu ar apăra interesele legitime ale României. Nu cred că guvernul n-ar putea să renegocieze o redevență în mod drastic. Asta dacă ar da vreun ban pe ce se întâmplă cu aurul. Doar că politicienii nu dau doi bani nici pe aur( lucru extrem de curios) nici pe mediu( asta știam).

După scrisoarea deshisă e Eugeniei Vodă, brusc, CNA a interzis - de parcă doamna Vodă a acționat ca un medicament miraculos asupra conștiinței audiovizualului - spoturile RGMC. Ce i-a oprit pe cei de la CNA în tot timpul ăsta lung al difuzării reclamelor să constate ilegalitatea lor? Nimic. Este doar praful aruncat în ochii celor care cred că se poate juca cinstit și cu cărțile pe față. Din păcate jocul de poker este în spatele oglinzii.

În spatele oglinzii legea amendată de ministerul Justiției își așteaptă liniștită aprobarea. În spatele oglinzii Comisia Parlamentară e de mult hotărâtă. În spatele oglinzii se pregătește un lac de cianură. Mat, fără luciu. Opac precum politicienii noștri. Opac ca Ponta, Băsescu, Antonescu. În oglindă ne privim doar noi, fraierii care încă mai sperăm în valori democratice și civilizație. Doar că ne privim chipurile desfigurate de oboseală.

Ce ar trebui să facă zecile de mii de oameni care protestează la Cluj, București, Iași, Timișoara etc. Când nimeni nu îi bagă în seamă sub pretextul jenant că nu au reprezentanți, ce ar trebui să facă? Cum să obțină un dialog? Poate că ar trebui să-i invite pe B, P și A la un cocktail. Molotov. Poate că doar așa o să înțeleagă politicienii noștri că energia oamenilor nu se disipează cu cât sunt mai ignorați ci se adună, se tot adună. Sunt sigur că odată protestele devenite violente Ponta n-ar rata ocazia să aplice lecția învățată de la părintele lui drag: niște golani, niște huligani, niște elemente extremiste. Da' cine ne-a adus în situația de a fi extremiști? Cine?

Cazul Pungești demonstrează că românul nu iese în stradă decât când este vorba de tarlaua lui. Sătenii din Pungești nu s-au gândit vreodată să îi susțină pe colegii lor de la Roșia. Și aici este vorba de egoismul nostru care i-a adus la putere pe javrele care ne conduc. Egoismul nostru i-a lăsat să fure, a instalat confortabil o generație de securiști. Am mai spus-o aici, cei care au ieșit în stradă au înțeles că e nevoie de forța colectivă a vocii civice. Ceilalți încă dorm. Doar că somnul lor a născut monștrii care ne conduc. Iar monștrii ăștia nu par să țină seama de oameni. Ci mai degrabă se sperie de cocktailul molotov.

Textul ăsta nu se vrea un îndemn la violență. Mi-aș dori doar să contribuie la creșterea numărului celor care protestează pașnic. Poate că trebuie să fim sute de mii, nu zeci de mii, poate că adevăratul cocktail Molotov e numărul nostru în continuă creștere.

PS. Directorul Institutului Geologic a fost demis ca urmare a poziției contra RMGC.
Legea exploatării miniere se pregătește să treacă în parlament.
Ponta vizitează America și nu își dă demisia.
Băsescu susține proiectul.
Antonescu e nehotărât pentru că nu știe care poziție îl ajută să devină președintele țării care doarme.
Marea majorității a României doarme visând aventuri frumoase la mall.


miercuri, 25 septembrie 2013

România și Roșia Montană sau De ce am mers la proteste?

Duminică seară am participat la protestele din Piata Universității care vizează stoparea proiectului Roșia Montana.  Rândurile care urmează se vor un amestec de reportaj cu un soi de pagină de jurnal și ceva dicteu liber.

Am ajuns la Universitate pe la ora 18 30 când lumea începea să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții ceva mai târziu. Primul lucru care m-a suprins a fost componența eterogenă a grupului de manifestanți care avea să se păstreze și mai târziu când pe străzile Bucureștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori, medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi. Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți. Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona “hipster” sau “rock gotic”, “post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității naționale. Erau apoi “sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră să vină în piață îmbrăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Universitate și mai târziu cei douăzeci de mii de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc.

joi, 19 septembrie 2013

Absent la nunta mea



Stau așezat într o cafenea cochetă și intimă de pe strada Cetății din Sibiu. Mi-a fost recomandată de Andra, "omul nostru din Havana", aici la Media Music Awards. Sunt fericit că am posibilitatea să citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovsaya în tihnă, pentru că (în sfârșit) am timp. În salonul cu câteva mese în jurul cărora se aflã  scaune din diverse epoci și stiluri ca să exprime un soi de fuziune temporală, mă aflu eu și încă un cuplu. O muzică de lift se revarsă puțin cam tare din boxele care îți amintesc că ne aflăm în anul 2013. Pe pervazul ferestrelor care dau în stradă sunt aruncate "dezordonat" diverse obiecte de interior cândva posesoarele unor utilități practice: un sfeșnic, niște cești de cafea din metal, farfurii, partea superioară a unei mașini de cusut( Singer, probabil). Vremea afară este înnorată, aproape mohorâtă ca Rusia lui Putin din cartea Annei. În salon își fac apariția unu fotograf și doi viitori miri. Se învârt puțin și schimbă câteva cuvinte din care înțeleg că sunt în căutarea unui loc bun pentru o fotografie din albumul nunții. Genul ăla de fotografie în avans. Un instantaneu aranjat, dacă-mi pemiteti oximoronul. Mirele este nemulțumit de loc. Are un aer plictisit, ușor preocupat și este evident că el e de fapt liderul ședinței foto. Fotograful declanșează, exprimă sugestii și își ia banii. Mireasa are un aer ușor speriat e descumpănită și parcă blazată.
 
 Nu-mi plac nunțile. Nu mi-au plăcut niciodată. Poate și pentru faptul că la mine în familie nu s-a pus accentul pe partea festivă a acestui eveniment. Părinții mei s-au căsătorit la Mangalia și au petrecut la un restaurant cu un grup de patru, cinci prieteni. Întotdeauna mi s-a părut că din momentul în care au luat hotărârea să facă nunta, mirii sunt supuși unui calendar plictisitor de mici pasi imposibil de ocolit. Fotografia de nuntă, exercitarea opțiunii costumelor de nuntă, planificarea strategică a meselor, brainstormingul meniului, războiul muzicii ( e posibil ca mirele să prefere Pink Floyd, nașul mare să nutrească o nostalgie zdrobitoare pentru Giana Nanini - sau cum s-o scrie corect - iar familia miresei să nu renunțe în ruptul capului la Gheorge Turda sau Mirabela Dauer) O să spuneți că exagerez și că nu e realist să existe asemenea divergențe între miri și familiile lor. Pe naiba, sigur că e realist, consultați rata divorțurilor dacă nu mă credeți.
 
 Revenind, organizarea nunții mi se pare un calvar de la cap la coadă. Iar mirii - cei care ar trebui să fie beneficiarii unui eveniment memorabil - ajung să fie isterizați de mulțimea deciziilor pe care trebuie să le ia în cunostiinta de cauză. Visul că nunta poate fi organizată fără aportul lor se prăbușește a doua zi după ce au semnat contractul cu firma organizatoare. Ce mi se pare grav este că la fel ca în cazul instantaneului "aranjat" în care cei doi pozează de cele mai multe ori forțat zâmbitori, implicarea mirilor în organizarea nunții elimină orice formă de bucurie spontană. Practic pe miri propria lor nuntă nu-i mai surprinde cu nimic pentru că ei știu pe de rost desfășurătorul. Trebuie să fii cu adevărat detașat ca să te mai surprindă o data ceea ce cunoști în amănunt.
 
 Până la urmă nunta azi se înscrie într-un curent universal. Suntem pregătiți să trăim mimetic, ne dorim să mimăm toate lucrurile pe care ni le vindem ca ideale. Lumea ideală este în publicitatea care ne invadează viețile și care propune un anumit model de erou urban la a cărui înălțime dacă nu te ridici ai senzația că ești descalificat din lume. Nu pot să nu mă întorc la Viktor Pelevin ( Generation P, Mitraliera de lut ) care spune că de fapt publicitatea nu vinde produse ci fericire. Cât de fericiți suntem dacă ne spălam pe  dinți cu pasta x sau dacă ne cumpărăm mașina y sau dacă ne asigurăm la z. Starea de fericire este locul comun al tuturor produselor vândute publicitar. Nu ne rămâne decât să rămânem nefericiti când nu putem să accesăm acest mod de viață.
 
 Până la urmă cel mai simplu mod în care poți să ratezi nunta ta e să participi la ea. La fel cum, probabil, cel mai simplu mod de a rata fericirea este să-ți pui zilnic problema existenței ei.

miercuri, 4 septembrie 2013

Roșia Montana

M-am ferit să emit o opinie personală în ceea ce privește Roșia Montana pentru că am responsabilitatea de a fi profund documentat atunci când o fac.  Nu am putut însă să nu remarc acest "dialog" între autorul unui articol și un comentator al aceluiași articol. Mai jos aveți linkul la articol și comentariul. În urma lecturii procedați în consecință. 

Articolul

AICI

Comentariul

 (Marţi, 3 septembrie 2013, 18:25)
nova [utilizator] i-a raspuns lui un domn

"nu sunt de acord cu: pentru multi dintre ei, a salva Rosia Montana,... este inainte de toate o chestie cool" si "nici cu unii se comporta ca si cum ar fi fost deja supusi unei operatiuni de brainwashing de durata, altfel n-ar sustine lucruri pe care nu le inteleg pana la capat" Si acum sa aducem argumente : Daca ar vrea sa fie numai "cool" ar face cu totul altceva si nu si-ar pierde timpul in strada.
Ceea ce analizati d-le Tapalaga nu trebuie bagat in sabloanele pe care le-am citit toti prin carti. Acest tineret este totusi "altfel" cu un simt al dreptatii, echitatii, respect fata de natura mult mai pronuntat. DA, lucreaza in multinationale, DA, este educat si DA, are convingere sincera de aparare a mediului dar in acelasi timp nu are respect pentru multinationala in care lucreaza si care realizeaza milioane profit pe munca sutelor de angajati ca el, care sunt pur si simplu exploatati.Capitalismul adevarat incepe sa se traduca in toata lumea cu - vreau mai multi bani CU ORICE PRET ( micul patron care face profit 100000 euro pe luna cu trei angajati platiti cu salariul minim este adevaratul nostru capitalist, la fel cu parvenitul care a stiut sa fure prin contracte cu statul). Legat de Rosia Montana totul este atat de simplu ca aproape nu inteleg de ca impartiti pe caprararii. Romanii nu sunt in stare sa-si faca singuri exploatarea. Daca o fac altii creeaza fix atatea locuri de munca cat creeaza o fabricuta in lohn. Preocuparea pentru ecologizarea zonei este chiar o copilarie -nici un copil nu ar mai putea sa creada acest lucru- iar faptul ca ne imbogatim cu milioane de euro - pe care sa le pape politicienii - asta ramane valabil orcand ba chiar ne putem organiza sa castigam miliarde. Nu au nevoie de mai multa informatie ca sa judece. Generatiile viitoare pot sa faca o treaba mai buna decat o putem face noi acum. De ce tinem mortis sa le lasam o TARA GOALA ?"

marți, 3 septembrie 2013

Încheieturile lui Barenboim

Astăzi am întârziat la festival. Când am ajuns în sală, după ce am tras de perdeaua greoaie de la o intrare laterală am fost surprins plăcut: sala era arhiplină. De pe scenă curgea deja în valuri largi Mozart. Daniel Barenboim și Radu Lupu la două piane. Concertul numărul 10. Mi-a luat ceva timp să mă acordez cu atmosfera. Muzica clasică e o formă de meditație. Și ca înainte de orice meditație e nevoie să dai jos de pe tine urmele groase de cotidian, să părăsești cumva exteriorul și să încerci să deschizi o ușă către tine. De aceea recomand( după scurta mea experiență de trei ediții consecutive de festival) celor care merg la concerte să mai fure o jumătate de oră din timpul lor social ca să ajungă înainte de ora începerii în sala de concert și să-și centreze gândurile către muzică. În partea a doua s-a cântat Verdi - Quattro pezzi sacri ( Ave MAria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te).

Nivelul festivalului este înfiorător de ridicat astfel că orice cronică muzicală e un act de futilitate. Am să spun doar că, în ceea ce mă privește, un concert bun mă face să călătoresc. Un drog ieftin și sănătos. Azi am fost într-o casă întunecată, cu bârne groase de lemn. În mijlocul unei încăperi se află o masă cu patru scaune, toate din lemn masiv, neșlefuit. Undeva în dreapta pe un soi de divan o fată de cu chipul palid și ochii mari privește către o fereastră prin care intră lumină din școala flamandă și asta îi acentuează paloarea. Poartă o rochie vaporoasă și se joacă netulburată cu degetele delicate și atât de albe de la picioare. E un act de întâlnire între mâini și degete, câteodată stângaci, altădată senzual, uneori comic. E fata aceea ideală tocmai prim ambiguitatea portretului pe care muzica îl conturează în mintea mea. În pozția în care stă, felul absent în care privește către lumină, pare perfectă. S-o lăsăm deci așa, ideală, intangibila, volatilă.

Barenboim a făcut spectacol. Expresivitate corporală de invidiat. A fost, rând pe rând, actor de comedia de'll arte, polițist de circulație, lucrător la semnalizarea aeronavelor pe aeroport, coregraf de dans contemporan, maestru de ceremonii la un restaurant din secolul 19, antrenor de fotbal sau de rugby, tenor. Bogăția gesturilor lui m-a dus cu gândul la mult mai multe profesii, le-am mai uitat. Privindu-l pe Barenboim aveam senzația că trăiesc muzica de două ori, o dată cea care îmi intra în urechi, a doua oară cea care îmi intra în ochi prin extraordinara expresivitate fizică a acestui bărbat mic de statură cu alură de mafiot evreu-italian. Încheieturile lui sunt demne de un performer la Cirque du Soleil iar jocul lor este la fel de bogat ca ansamblul suntetelor pe care le comandă. Barenboim a fost când dramatic, când ludic, când profund serios, când romantic, cinic sau umil, clovn sau țeapăn comandant, când cabotin când sincer până la uitare de sine. M-am surprins de câteva ori râzând ca în fața unui mare comedian. Cred că expresivitatea corporală e un mare atu pentru un dirijor. Să nu uităm mimica lui Celibidache demnă de un studiu al lui Jim Carrey.

A fost o seară extraordinară. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu România mea bienală, cum îmi place să-i zic, căci doar la Enescu poți să ai sentimentul ăsta că trăiești într-o țară educată, în ascensiune, că există un guvern preocupat de viitorul oamenilor care muncesc, că lucrurile nu sunt lăsata la voia întâmplării, că ești respectat pentru simplul fapt că plătești taxe, că oamenii nu sunt ignoranți și o uriașă voce colectivă taxează derapajele inerente ale politicienilor. Asta până când ieși din sală și îți aduci aminte că la Universitate 2000 de oameni vor să fie ascultați și consultați de un guvern duplicitar și corupt.

Revenit în realitate noastră adesea exasperantă nu-mi rămâne decât să fac un drum înapoi către un trecut imediat unde mă instalez confortabil și încerc să descifrez desenele creionate de încheieturile lui Barenboim. 

joi, 29 august 2013

A dărâmat Roger Waters zidul?

Am scris din ce în ce mai rar pe blog în ultima vreme, însă concertul de aseara m-a făcut să mă așez la calculator. Nu vreau să fac o cronică ci mai degrabă simt nevoia să pun pe hârtie( o tempora!) ce s-a întâmplat cu mine și gândurile mele aseară. Încerc să pun ordine într-o sumă de stări si de reflecții prea amestecate ca să poată ieși cu ușurință un text ordonat. Am să încerc totuși să delimitez prin capitole experiența mea Waters.

Emoția 

Am început concertul cu o porție bună de plâns. Adesea izbuncim în plâns pentru că acumulăm tensiuni insuportabile iar eliberarea lor se manifestă așa. Nu a fost cazul de data asta. Nu am așteptat show-ul ăsta nici cu tremur, nici cu înfrigurare, nici cu așteptări supradimensionate. Îl așteptam cu dor. Când pe eranul imens au explodat primele imagini, imediat după solo-ul sfâșietor de saxofon, ceva s-a rupt în mine sau mai degrabă ceva s-a refăcut, o legătură parcă pierdută cu trecutul s-a restabilit pe loc și lacrimile au țâșnit firesc, izbăvitor, acompaniate de un fericit nod în gât. Mi s-a făcut rușine, până cănd m-am întors către medicul solid din spatele meu, purta un tricoul alb inscriptionat Pink Floyd, era însoțit de copiii lui și mă privea cu ochii în lacrimi bâiguind: Incredibil, Incredibil! 

Nu doar Roger Waters( narcisistic, cum a spus-o chiar el) l-a acompaniat din prezent cu chitara pe tânărul Roger Waters, ci noi toți cei care am crescut pe lângă Zidul lui ne-am întors în trecut să ne strângem în brațe. Și uite-l pe puberul Tudor care habar n-are nimic despre viață  și adulmecă totul în jur ca un mânz însetat, cum se chinuie în camera lui cu acordurile de la Mother, uite-l cum privește fascinat la filmul lui Alan Parker, uite-l cum începe să viseze de unul singur că poate el e cel ales să schimbe lumea, lumea lui și a altora. Zeci de mii de oameni au avut această întâlnire aseară sub privirile îngăduitoare ale celor mai tineri care nu știau sau nu credeau că adulții de lângă ei au vrut cândva să schimbe lumea doar cu o chitară, pe muzica și versurile Wall-ul-ui. 

Conceptul

Să privești spectacolul lui Waters( iată că termenul își face loc firesc, el transcende și în același timp înglobează ideea de concert) din perspectiva unică a unui act de divertisment reduce experienta la un show de proiecții și lumini. Pentru că fără justificare conceptuală un asemenea act grandios ar fi putut ușor să alunece în derizoriul unei megaproducții și atât. 

Când eram mic asociam Wall-ul cu un disc despre război, ororile lui, libertate și demnitatea umană, totalitarism, frică și dictatură. De fapt, în acest sens, albumul a și fost confiscat de căderea zidului Berlinului, prilej perfect pentru una din primele reprezentări uriașe în orașul german, dar și pentru accentuarea percepției ca Wall-ul este doar un album despre libertate.  

Am crescut apoi și am începu să înțeleg componenta psihanalitică a discului. M-am raportat mai mult la Pink, copilul traumatizat de absența tatălui sau de o mamă ultraprotectoare și pe care sistemul( reprezentat de crudul profesor marionetă pentru care scoala e debușeul propriilor disfuncții) nu îl ajută să identifice și să se identifice. Apoi am citit undeva că ideea Wall-ul-ui i-a venit lui Waters în timpul unui concert la Los Angeles, când, măcinat de rutina turneelor și relația distorsionată cu celebritatea, a simțit că între el si public e un zid de netrecut, o conexiune întreruptă și mi-am spus încă o dată că discul este despre traume și neputințe individuale care nasc frica paralizantă de viață care, la rândul ei ne face să construim zidul. 

Aseară însă mi-am dat seama că Waters reușește ceva incredibil. E o misiune aproape imposibilă să urmărești într-o poveste două sensuri, o simbolistică dublă, fără ca ele să se submineze unul pe altul iar substanța epică să se dilueze. Dar Wall-ul vorbește, după părerea mea, despre două teme mari. 

Prima ar fi alienarea individuală, omul devenit victima unui trecut pe care nu și l-a putut alege și cu care nu poate să lupte ( Daddy's flown across the ocean/Leaving just a memory/ A snapshot in the family album/Daddy what else did you leave for me?/Daddy, what'd'ja leave behind for me?!?/All in all it was just a brick in the wall) și căruia nu-i rămâne decât să trăiască în frică și izolare în spatele unui zid care te protejează de lume, dar nu și de propriile angoase (Will some cold woman in this desert land/Make me feel like a real man?/Take this rock and roll refugee/Oooh, baby set me free). Pink este ireversibil amputat emoțional, el nu reușește să se elibereze de la sânul sufocant al mamei și să se adăpostească în brațele femeii iubite, prea puțin dispusă să accepte sau să înțeleagă nevroza unui suflet scindat (Mother do you think she's good enough -- to me?/Mother do you think she's dangerous -- to me?/Mother will she tear your little boy apart?/Mother will she break my heart?) 

A doua temă este alienarea colectivă. Ea și numai ea poate face posibilă apariția sistemelor totalitare sau, mai nou, a terorismului de stat (cum îi spune Waters) manifestat în numele principiilor democratice. Oamenii - transformați pe nesimțite în masă de manevră, obligați să-și trăiască viețile captivi în șabloane desenate de o societate în care consumul abrutizează, creează dependențe, orbește și ucide conștința individuală. Oameni aliniați, înrolați, înregimentați, defilând orbește pe câmpurile de luptă ale guvernelor și corporațiilor instalate confortabil la putere ca rezultat al ignoranței populare.  Este însă alienarea colectivă posibilă fără manifestarea inițială a alienării indiviudale? Și aici Waters este genial pentru că aceste două teme se întrepătrund pe tot parcursul discului, semnificațiile glisează dintr-o tabără în alta, se creează tot soiul de subsensuri care alimentează și umflă ca pe un mare porc gonflabil tema principală: FRICA și consecințele ei. 

Cred că această dublă metaforă a alienării( individuală si colectivă) face ca WALL ul să fie unul din cele mai importante albume rock din toate timpurile. Un asemenea concept justifică pe deplin ce s-a întâmplat aseară în Piața Constituției. 

Tehnologia

Aici nu sunt multe lucruri de spus. Cei care au fost aseară în public sunt pe deplin lămuriți. Cei care n-au văzut show-ul își pot face o impresie din imaginile postate pe youtube sau pot căuta pe net articole despre dimensiunea tehnică a producției. 

Pe mine m-a izbit simplitatea de început a organizării scenografice. Un zid lung și înalt - alb și o scenă uriașă - neagră. Apoi zidul devine ecran de proiecție deci sursă de conținut pentru dubla lui funcție: de protest popular pe de-o parte și de angoasantă izolare pe de alta. 

M-am simțit, timp de două ore, manipulat vizual în cel mai pur sens al cuvântului. Am privit cu gura căscată, am fost scuturat, uimit, m-am bucurat, am fost influențat, am vrut să urlu, am vrut să fiu mai bun, am uitat de mine, de public, de context, am călătorit. Mai mult decât atât, spectacolul ăsta m-a făcut să vreau să scotocesc înăuntrul meu și să-mi pun acele întrebări înfricoșătoare fără răspuns unic și pe care e mai comod să le băgăm sub preș în speranța că vom uita de ele și viața noastră va fi mai liniștită. Care sunt ele? Sunt absolut convins că fiecare dintre voi le știți. Sunt absolut convins că toți cei din public, aseară, și le-au pus. 

Roger Waters

Da, e adevărat, la 69 de ani, gagiul e bestial. A cântat excelent, a alergat, a fost actor, a condus, a avut unor, a știut să fie discret în prezență scenică, lăsând spectacolul și mesajele lui să iasă la rampă. Mi s-a părut că producția s-a aflat la granița dintre grandios și cultul personalității Waters, cu o subțire linie de demarcație pe care însă nu a încălcat-o. Cred că ăsta este exclusiv meritul lui. I-am admirat condiția fizică, "prospețimea" dacă vreți. Mi s-a părut că în unele ipostaze semăna cu un Richard Gere sexy. Mi-a plăcut modul simplu în care era îmbrăcat. În definitiv ce altceva ar fi trebuit să poarte având în vedere ce se desfășura în spatele lui? Orice, în afară de pantaloni si tricou negre ar fi fost disonant. O mostră de bun gust. 

Paradoxul unei producții care printre altele condamnă capitalismul, corporatismul și consumismul e că tocmai prin mijloace capitaliste, fonduri corporatiste și speculând consumismul reușește să stea în picioare. Sigur că Roger Waters ar putea fi acuzat de ipocrizie. Apărătorii lui ar spune că arta nu se poate face fără subvenție. Argumente pro și contra sunt destule, dar la momentul acestor rânduri sunt irelevante. Pentru că rostul primordial al unui artist e acela de a crea emoție prin povestea pe care o spune. Iar Roger Waters spune o poveste uluitoare despre natura umană. Ca spectator am fost dispus să uit compromisul artistului și să mă bucur de oferta grandioasă a mesajului propus de el.

Mă frământă o altă întrebare la care nu voi primi niciodată răspuns. Cu brațele întinse spre mulțime, cu chipul amplificat magnific de tehnologie, Waters părea că se oferă pe sine în schimbul adulației unui public pe care ar fi vrut să-l îmbrățișeze.  Mă întreb dacă fostul copil care și-a pierdut tatăl în al doilea razboi mondial a reușit să dărâme zidul.

A dărâmat Waters zidul fricilor lui? Sau această producție are rostul să-l pună la adăpost de cea mai mare dintre frici - frica lui de singurătate? Mai are el nevoie de confirmări în beneficul propriului ego? Sau show-ul este expresia desăvârșită a unei opere șlefuite și reșlefuite la maximum? Este Wall-ul o operă apăsătoare, obsesivă care nu mai poate fi depășită? Cum trebuie să te simți, singur, în camera de hotel, după un asemenea spectacol când adulația s-a terminat și publicul nu mai poate să te strângă la piept ca să compenseze spațiile lipsă din viața ta?

Iată că întrebarea mea s-a transformat în întrebările mele. Mi-aș dori sincer să știu - după un asemenea spectacol - că Roger Waters e un om liber. E important să știi că omul care cântă așa despre libertate și abolirea fricii este liber. Mi-aș dori ca show ul lui Waters să nu fie zidul lui. Mi-aș dori să fiu sigur că a dărâmat zidul. Pe cel nevăzut, pe cel despre care știe doar el, când ajunge în camera de hotel.

Rostul artei

All alone, or in two's/The ones who really love you/Walk up and down outside the wall/Some hand in hand/And some gathered together in bands/The bleeding hearts and artists/Make their stand.

And when they've given you their all/Some stagger and fall, after all it's not easy/Banging your heart against some mad bugger's wall

O mână de muzicieni îmbrăcați modest cântă cu instrumente simple epilogul de mai sus. Își iau la revedere de la cei șaptezeci de mii de oameni buimăciți. Și atunci, înțelegi.

Arta nu va schimba lumea. Spectacolul lui Waters nu va opri luptele din Siria și nici raidurile americane aflate în plină pregătire la ora acestor rânduri. Rostul artei nu este să schimbe lumea, chiar dacă o fi făcut-o în câteva rânduri. Niciun artist nu-și fundamentează opera pe acest demers.

Artiștii vor să se exprime, vor să-și spună povestea, vor să-și urle durerea acumulată în lumea asta în care de când intră Omul trebuie să înfrunte deziluzia. Cineva spunea: Creativity is God's gift to the suffering child. 
Nimic mai adevărat. Artiștii nu vor schimba lumea. Oamenii însă o vor schimba. Dar pentru ca să o schimbe e nevoie să-și trezească conștinta. Constința se trezește când omul se confruntă cu sine și își pune întrebări. Ăsta cred eu că e rostul artei. Să declanșeze în noi războaie interne. Să ne zdruncine.

Un artist urcă pe scenă și oamenii se adună în jurul lui să audă ce are de spus. Și își dau seama că așa ar fi spus-o și ei dacă ar fi putut. Și omul ăla de pe scenă devine o oglindă în care ei sunt fericiți să privească, să se admire. Pentru că fiecare dintre noi simte nevoia din când în când să se ia pe sine în brațe. Marii artiști ne ajută să ne luăm în brațe. Și după fiecare îmbrățișare ne simțim mai buni și mai puternici gata să dăm și noi mai departe iubire. Și iubirea poate să schimbe lumea. Toate astea mi-au trecut prin cap când o mână de muzicieni îmbrăcați modest își lua la revedere de la noi - pe ruinele unui spectacol uriaș - supervizați blând de Roger Waters. Fără bis. Pentru că povestea se încheiase. Pentru că nici ei nu mai puteau oferi, nici noi nu mai puteam primi.










miercuri, 17 iulie 2013

Artiștii, canalele media și gestiunea colectivă

Aceasta este o postare ceva mai tehnică, nu cred că va prezenta interes pentru cititorii blogului meu însă artiștii care poate că urmăresc acest blog vor reacționa la propunerea mea.

Este de notorietate ca muzicienii încasează sume de bani de la societățile de gestiune colectivă pe care le-au mandatat, UCMR- ADA( in calitate de compozitori) și CREDIDAM( în calitate de artiști interpreți). Toate mediile care difuzează muzică( radio, televiziune) plătesc un procent din veniturile încasate (publicitate) societăților de gestiune colectivă. Aceste procente se împart apoi artiștilor în baza unor "playliste" depuse de aceleași instituții media. Principiul pare simplu: în funcție de cât ești difuzat, atâția bani primești după ce societățile de gestiune își rețin un comision de administrare( nu insist asupra cifrelor pentru că nu le cunosc exact).

Mai exact: se adună numărul de difuzări de pe toate canalele media se face un clasament se transformă în procente se aplică la suma totală virată de canalele media și se repartizează artiștilor. Mai există și alte surse de colectare din copie privată, cablu, ambiental dar ele nu fac obiectul acestui articol.

Cum știu artiștii câte difuzări au avut? În principiu canalele media sunt obligate să depună raportări cu ceea ce au difuzat, adică playlistele aferente perioadei de repartitie. Aceste date sunt introduse în softurile societăților de gestiune care adună secunde. Obligațiile artiștilor, pe de altă parte, sunt de a-și declara la rândul lor fonogramele sau videoclipurile cu minutaj detaliat pentru ca suprapuse peste informațiile de la televiziuni și radiouri să reiasă un număr de secunde( există un cost per secundă) pentru fiecare artist în parte pe baza căruia se face repartiția. Câte secunde ai fost difuzat se înmulțesc cu costul per secundă și uite banii tăi.

Unde apare problema? In cazul CREDIDAM, spre exemplu, softul știe că VAMA a înscris fonograma și videoclipul cu numele Perfect fără tine. Dacă radiourile sau televiziunile nu declară întocmai această titulatură în playlistele lor softul nu va ști să facă această suprapunere și difuzările sau redifuzările declarate de televiziuni sau radiouri, să zicem VAMA - Perfect nu vor putea fi luate în calcul. Am întîmpinat adesea problema asta la repartiții din trecut. Și asta se întâmplă cu toate că artiștii depun fișe de repertoriu( adică aparițiile live pe radio sau tv) E o muncă enormă să iei toate playlistele canalelor media( sunt peste 100 de radiouri, zeci de televiziuni etc) pentru a depista și remedia aceste greșeli de potrivire.

Aceeași problemă apare câteodată și in cazul actorilor în spoturi publicitare declarate într-un fel de casele de producție și introduse ca atare de actorul respectiv în fisa de repertoriu și declarate altfel sau câteodată deloc de către televiziuni.

Care este solutia și aici mă refer numai la muzicieni pentru că există și alte categorii de artiști interpreți? Din punctul meu de vedere unica soluție este un soft comun la care să fie racordate canalele media, societățile de gestiune colectivă și artiștii interpreți. Odată o piesă înscrisă în sistem de către artist, ea trebuie să apară cu aceleași elemente de identificare la celelalte entități fără a mai exista riscul nepotrivirilor. Un soft transparent și comun celor trei părți implicate.

Nu m-am gândit încă, dar cred că poate exista o inițiativă legală în acest sens care ar rezolva frustrările acumulate atât de artiști ( ei nu știu niciodată numărul exact de difuzări) cât si de societățile de gestiune care sunt adesea acuzate de manipulări ilegale ale fondurilor rezultate din difuzarea operelor artiștilor interpreți sau compozitori.

Într-o lume digitală, în care sincronizarea este cuvântul la ordinea zilei cred că nu e nevoie decât de vointa celor trei părți pentru ca acest lucru să se întâmple.

Îmi doresc ca acest articol să constituie un prim pas pentru inițierea unei întâlniri/dezbateri care să aducă o soluție concretă la problema de "matching". Iar soluția din punctul meu de vedere este softul comun.




luni, 15 iulie 2013

Viața merită să fie trăită. Ilustrată portugheză



Atlanticul 


Când am ajuns pe marginea promontoriului la Cabo da Roca mi-au dat lacrimile. Nu știu ce naiba s-a sucit în ființa mea. Am trecut de crucea din piatră, înaltă de vreo șase metri, care marchează - privind către o Americă invizibilă - cel mai vestic punct al Europei și m-am așezat pe balustrada de piatră cu fața către nord. În stânga mea, Atlanticul unei zile toride, fără vânt sau nori. În față, o stâncă uriașă se ridica din apa care în răstimpuri o scălda în spumă. Mi-au dat lacrimile. Totul era imens și liniștit. Dacă privesc în urmă, acum, la câteva ore după ce am fost acolo mă gândesc că aveam nevoie de reconfirmarea asta a imensității naturii. Băiete, bărbate, omule, liniștește-te, sunt aici și mă ridic din Atlantic fără niciun fel de orgoliu. Sau poate crucea aceea privind către vest. Dar crucea este a omului. Nu, nu ea. Dumnezeirea din stâncă, nu nevoia din Cruce. 

În jurul meu lumea era pestriță. Grupuri obosite de turiști veniți cu autocarul, prea hăituiți pentru relaxare, "backpackeri" îndrăzneți, portughezi cu familiile, cupluri izolate, condiții sociale și intelectuale adverse sau diferite. Toți priveam către vest sau către nord, către crucea care privea și ea vestul. În aer plutea o briză de solidaritate răbufnită din uimirile nereținute. Și mi-a venit în cap ideea asta că locul nostru, al oamenilor, e doar în natură. Și că doar asta ne (mai) poate solidariza. Un manelist, un inginer, un pianist, un tâlhar, o prostituată, un cercetător, un gigolo, un șofer, un actor, toți vor fi uimiți până la indignare de spectacolul imens și mut al stâncii gigante care iese din Atlantic la marginea Europei. Uimirea este un (a)tribut adus frumuseții. Din fiecare dintre ei va răbufni o formă de uimire și de subjugare. Chiar dacă scuipi semințe către infinit, cum poate ar face manelistul, n-ar fi altceva decât o mecanică inconștientă pe fondul unei uimiri netrucate. 

Când ne-am rupt de natură, ne-am rupt de ideea unității noastre. Atunci am fost alungați, atunci am căzut, atunci am pierdut Paradisul. Poate că drumul nostru ca rasă este doar fuga din Natură pentru ca mii de ani mai târziu să-i dăm din nou de capăt, de data asta nu înfricoșați, ci iluminați. Nu știu de ce îmi vine în minte Odiseea Spațială 2001 cu acea călătorie dementă din final când personajul principal se regăsește pe sine, copil, într-o altă dimensiune. 

Am stat aproape o oră în cel mai vestic punct al Europei. Apoi ne-am întors în sat. Căutam locuri fără turiști sau mai degrabă fără un anume soi de turiști. La venire, când am traversat Cabo del Roca, mi-a atras atenția un indicator pe care l-am urmat la întoarcere: Moinho Dom Quixote bar esplanada. Era într-adevăr un bar sub forma unei terase, cu multe spații mici, intime, dar conectate unele cu altele. Multă ceramică, gresie și faianță portugheză pictate în modele colorate amintind de civilizația maură, umbră din abundență oferită cu grație de tot soiul de plante verzi. Din aproape orice colț al terasei se vedea Atlanticul pe care tocmai îl părăsisem în căutarea răcoarei. 

Vorbisem mult despre finalul din Dragostea în vremea holerei  tentați (victime ale rătăcirilor psihologice moderne) să-i atribuim lui Fernando Ariza obsesia in locul iubirii. Cum să aștepți o viață o femeie? Cum să nu poți merge mai departe? Ne-am așezat lângă doi bătrâni nemți, amabili și volubili. Am să mă opresc aici pentru moment din descrierea lor pentru că mi-e foame de clipa asta pe care m-am gândit s-o scriu imediat ce s-a intamplat. Și nu știu de ce am făcut ocolul ăsta pe marginea Atlanticului. Cred totuși că uneori contextul elucideaza un soi de subtext neînțeles al autorului sau gânduri expimate opac...

Bătrânețea 

Ele au plecat către toaletă. Am rămas noi doi, resturile prânzului lor și cârjele lui. I-am spus că l-am admirat acolo sus pe promontoriu, cum a luptat să ajungă pe margine să privească oceanul. Am încercat s-o articulez cât mai simplu și direct fără să accentuez mai mult decât o făceam deja condiția lui de șchiop. Admirația unui om în putere pentru unul care luptă să rămână în putere. A început să-mi înșire problemele lui. Coloana, trei operații la șold, apoi s-a oprit abrupt ca și cum și-ar fi dat seama că bate câmpii. Viața e frumoasă și merită trăită, a zis. E momentul să cobor privirea în pământ oricât de mult aș vrea să văd cine câștigă această luptă. Lacrimile sunt deja în spatele ochilor, dar bătrânul e tare, ochii se îngustează, dar nu se umezesc. Și din nou: soția mea a murit, prietenul meu cel mai bun, soțul doamnei cu care mă aflu aici, a murit și el. Eu mi-am pierdut soția, ea și a pierdut soțul. Și acum încercați cumva să treceți împreună peste asta, am adăugat eu. Nu, în niciun caz, a ripostat el ferm. Vorbim despre trecut. În drum spre toaletă, bătrâna îi împărtășea iubitei mele aceeași poveste. 

Ne-am tot întrebat ce semnificație are reunirea lor după moartea partenerilor. Să fie vorba despre prietenie? Sau poate un fel de sindicat al durerii care prin rememorare să facă mai ușor de suportat singurătatea? Să fie victimele unei iubiri ascunse și refuzate ca în romanul lui Marquez? Când Jurgen mi-a spus că își petrec vacanța împreună am sugerat că o fac ca să depășească mai ușor momentele; el a refuzat categoric ideea asta. A repetat că viață merită să fie trăită. Părea o glumă macabră rostită, așa, cu cârjele lângă el. 

 Jurgen e pensionar acum. A fost de toate. Inginer în industria de automobile, a procesat date, a lucrat apoi în vânzări, și-a pierdut banii într-o afacere cu aparatură medicală, dar și a achitat toate datoriile (o spune cu un zâmbet mândru), apoi la cincizeci de ani a intrat în lumea modei. M-a pufnit râsul pentru că lui Jurgen la cei doi metri ai lui cu statura greoaie și sandalele cu ciorapi i-ai fi atribuit orice de la fermier la hamal, dar nu imaginea unui “fashionable”. Culmea, a ajuns să fie managerul general al companiei germane care rivaliza cu Joop. A avut și concurența celor mai tineri, dar s-a descurcat și a făcut bani buni. 
În ultimul an dinaintea pensiei număra zilele cu febrilitatea unui condamnat la zeci de ani de pușcarie. Apoi s-a văzut pensionar. Zâmbește amar. La câteva luni după pensionare se simțea inutil. Ai putea să începi să muncești din nou, îi spun. Zâmbește amar pentru a două oară și zâmbetul lui vorbește despre deziluzia care ne paște pe toți. Înțeleg din privirea lui că nu despre bătrânețe și singurătate e vorba, ci despre obsesia înfricoșătoare că toată viața asta ar fi putut să fie altfel.  

Încercăm să vorbim despre alte lucruri. Are un iPhone generația I la care mă uit ca la o piesă de muzeu. I-am spus să nu-și ia 5. Spune că nu-i înțelege pe boșorogii lui care stau toată ziua pe facebook și când nu stau pe fcaebook se plâng de dureri osoase. Oamenii au uitat să mai vorbească unii cu alții, zice. E revoltat că Merkel îi impozitează pensia. Le-a scris celor de la venituri și taxe că dacă vor le poate trimite direct grecilor partea lui de pensie impozitata. Cum, cum, cum să-mi impoziteze pensia??? Îmi dau seama încă o data că Uniunea Europeană e din ce în ce mai șubredă. Când eram copil, de Crăciun, aprindeam câte o lumânare pentru un alt copil din Germania de Est și priveam pe geam cu speranță. Toți copiii din Vest făceau așa. Acum, oftează Jurgen, multă lume spune că Zidul nu trebuia să cadă. Cu toate astea discuția e dominată de un soi de optimism. Viața merită să fie trăită. 

Speranța

Dacă te uiți la bătrâna lui prietenă te înveselești. E volubilă, e aiurită și îl scoate din sărite pe Jurgen care o tachinează permanent. Vorbește îngrozitor de mult. O dată la trei ani mi se face dor de ea, vin aici și după zece zile nu știu cum să fug la Hamburg. Bătrâna a fost balerină cândva, Jurgen nu pierde momentul să-i evoce sânii mari care se descurcă bine și acum. Au fost o piedică pentru mine, ne spune ea ciripind cochet, baletul nu presupune sâni. 

Îmi dau seama că relatarea mea de până acum a prins un aer de reportaj ca și cum eu sunt detașat de toată această și o relatez  rece, obiectiv. În realitate nu e deloc așa. Eram absorbit și fascinat de toată vibrația din jurul meu. Eram însetați și doborâți de căldură când am găsit răcoarea grădinii Don Quijote. După ce ne-am așezat lângă personajele noastre m-am îndreptat către barul hippie și colorat adăpostit în casa înaltă. Deși întunecate, încăperile și pereții casei erau pline cu detalii colorate: tablouri, abajururi, statuete, colivii, fotografii, suveniruri, un amalgam vesel de culori calde. Pe marginea unei ferestre un Don Quijote și Sancho Panza de fier se prefigurau întunecat peste vegetația pestriță a grădinii. M-am hotărât la Sangria din vin alb. Apoi m-am întors către colțul nostru de grădină unde conversația curgea molcom peste băncile de piatră. Jurgen își căuta un loc mai la umbră pentru că soarele izbutise să-i dibuiască printre frunze chelia. 

Ne-am întors la povestea balerinei noastre. I-am uitat numele, spre rușinea mea și “batrână” e un termen impropriu pentru această femeie vivace al cărei temperament vesel te făcea să uiți că ai de-a face cu o persoană trecută de mult de a doua tinerețe. Ba mai mult, nici a nemțoaică nu aducea. Părea desprinsă dintr-una din vilele cu aer colonial de pe coasta dintre Cascais și Guincho - plaja windsurferilor și a kiterilor liberi. 

Ne-a spus că a  fost în România înainte de 89. Era foarte sumbru, spunea, oamenii nu aveau de niciunele, am văzut magazine alimentare cu vitrine goale, eram tristă, oamenii erau săraci. I-am spus că săraci sunt și acum, dar vitrinele sunt pline. E mai pervers așa.  

Spre deosebire de Jurgen, ea pare foarte împăcată cu viața ei aici. Nu vorbește portugheza decât pe sărite și mixează limbile ca să se înțeleagă cu lumea de prin Cascais. Are un cățel pe care îl adoră, un băiat de 48 de ani pe a cărui noră nu o place, fapt care ne face să ne vedem mai rar, râde ea. La ora amiezii când căldurile devin ucigătoare stă întinsă în umbra căsuței sale. 

Sangria ne amețește blând, iar mintea mea alunecă leneș către viziuni sumbre ale propriei mele bătrâneți. Apoi, scuturat de o rafală de vânt imaginar, mă regăsesc într-un prezent de care știu că trebuie să mă bucur. O fac, cu toată puterea mea. E bine, e prezent momentul ăsta în care o albină escaladează buzele dulci ale ulciorului de Sangria, banca de piatră  lipită ferm de trupul meu transpirat, iubita mea meșterind la aparatul ei foto, coroanele verzi ale copacilor de deasupra mea printre care se vede cerul de un albastru spălăcit. Încerc din răsputeri să nu mă mai întreb ce va mai fi, ce va mai veni, ce ar trebui să fac în viitorul apropiat sau peste câteva luni sau ani. Încerc să fiu doar aici, doar acum, o provocare uriașă pentru mintea mea neliniștită care adoră să se învârtă printre întrebări ca o creatoare de modă exuberantă printre modelele ei, la finalul prezentării. Îmi vine în minte Pessoa, în goana lui după o extragere definitivă din orice fel de timp și de orgoliu: “Usor, ușor, imperceptibil de ușor, Un vânt foarte ușor a trecut, Și se îndepărtează, ușor de tot. Iar eu nu știu la ce mă gândesc și nici nu încerc să aflu”.  
  
Jurgen se ridică greoi și pleacă spre toaletă. Îsi lasă cârjele sprijinite de bancă. Balerina noastră îl însoțeste. Ramânem singuri. Mă ridic și îmi iau aparatul de fotografiat. Mă îndrept spre bancă și încadrez: cârjele metalice cu mânere din plastic negru, banca albă din fier forjat modelat în spirale, o vale în josul căreia se văd câteva case apoi în depărtare oceanul. Viața are de toate, îmi spun. Apoi îmi vin în minte vorbele lui Jurgen ca un capac dur trântit peste lacrimile nețâșnite din spatele ochilor lui: Viață merită să fie trăită.  

marți, 2 iulie 2013

Boulevard of Broken Dreams. Gânduri despre teatru.

Mă pregătesc să revin pe scena. Ca actor. Nu mi-e limpede unde o să se întâmple asta, dar mă pregătesc. Am citit foarte multă dramaturgie vara asta. În special americani. Mă fascinează cum găsesc ei subiecte, aproape din nimic, adică te apuci să citești ai senzația mai degrabă de eseu dramatic și dintr-odată conflictul apare de nicăieri sau de unde nu te aștepți. Apoi îți spui: de ce nu m-am gândit eu la treaba asta?

Am sentimentul că există un soi de pudoare în materie de subiecte în dramaturgia și scenaristica românească. Un soi de autocenzură vis-a-vis de ce și ce nu putem face pe scenă sau ecran.  Parcă suntem obsedați de drame mărunte, suntem fascinați de firesc nefiresc, alimentăm tăceri misterioase sau inventăm mistica tăcerii.
Parcă nu vrem să tăiem în carnea vie a unei povești cu miză uriașă. E mai interesantă o existență anostă decât una spectaculoasă deci( ar zice unii) necredibilă și susceptibilă de a fi un clișeu. Pare că nu ne place "twistul", suceala poveștii într-o directie abruptă care să-l pună pe personaj în fața unei decizii capitale.

Drama americană speculează decizii imposibile, situații incredibile, vorbește despre eroi care luptă să iasă din situații fără ieșire. Mi-aduc aminte de parafraza la pictura lui Edward Hopper - Nighthawks, parcă cineva a numit-o Boulevard of Broken Dreams, în care Marylin Monroe, James Dean și Humphrey Bogart împart același fast-food, târziu în noapte, captivi fără speranță ai unei vieți pe care și-au imaginat-o altfel.  Dacă vreți e o similitudine cu fatalismul rusesc din Livada lui Cehov unde pare că nu se întâmplă nimic, dar ce miză poate fi mai mare decât să fii obligat să-ți vinzi amintirile unui vătaf cu care n-ai nicio legătură? Cine și-ar amaneta măcar trecutul? Darmite să-l vândă?

Da, asta mi-aș dori să văd în poveștile noastre, costul și prețul acțiunii personajelor. Personaje mai profunde sau fotografiate în profunzimea lor, situații limită. Ne ferim să jucăm situații grele. De ce vedem actori mari in filme bune și destul de rar actori mari în filme slabe? Pentru că rostul unui scenariu bun este acela de a-l pune pe actor în situații cu combustie dramatică mare, astfel că el nu face niciun efort suplimentar ca să se exprime pe sine. Situația exprimă personajul și nu invers. Cand situațiile unui text sunt fără miză, rămânem cu o trecere prin scenă. Nu întâmplător când vine vorba despre structura narațiunii toată lumea se întoarce la Aristotel, Sofocle, Euripide et comp. Poate n-ar fi rău să-i mai vizităm și noi din când în când...

luni, 27 mai 2013

Junk Thoughts

Șoferul civilizat și prezentabil, un individ pregătit să servească, deschide ușa uneia dintre mașinile alea negre, mari și lungi. Mă urc. Șoferul se urcă și el, plecăm către nicăieri. E una din diminețile alea în care nu-mi sprijin capul de geamul rece, așa, a pagubă. E bine. Răsăritul ăsta care-și aruncă lumina roșietică pe toate lucrurile ce-mi traversează privirea fixă e dătător de speranță. Miroase plăƒcut în mașina neagră, șoferul îmi pune două întrebări politicoase și mă lasă în pace. E bine, e liniște. Motorul toarce și se rățoiește din când în când la drum, mașina asta de mafioți mă face să mă simt mai mic. Mă afund în perne și mă bucur de o speranță nedefinită care mi s-a cuibărit în inimă. Nu vreau să sper către ceva anume pentru că ar însemna să-mi tulbur starea asta de bine. Doar privirea fixă, intersectată cu lumea, respirația mea regulată și dimineața ușor racoroasă de mai. Ajungem la aeroport, mă despart de mașina neagră și confortul mafiot, plutesc peste check in și controlul pașapoartelor, plutesc ușor peste sala de așteptare și ajung la scara unui avion care va zbura mult, către o destinație pe care nu o cunosc. E un avion uriaș cu scaune pe trei rânduri, nu zbor business, dar avionul e aproape gol, n-am absolut niciun bagaj, sunt ușor, foarte ușor, o pereche de blugi dintr-un denim mai subțire decât media jeansilor lumii, un tricou de culoare gri și o pereche de șlapi.

Decolăm greu, avionul se desprinde îndurerat de pământ și încearcă să uite ridicându-se tot mai sus, zboară deasupra fantomei lui Icar care nu aude strigătele disperat-reverberate ale tatălui său, se mai cutremură înfrigurat de atingerea vreunui nor, liniștea nu m-a părăsit, plutesc uimit deasupra lumii, fără să știu unde zbor, fără să-mi amintesc cum am ajuns în situația asta, nu știu cine a achitat pentru mine călătoria asta și pentru prima data în viață nu vreau să controlez nimic, închid ochii. Peste ceva timp aud întrebările politicoase ale stewardesei, dar rămân cu ochii închiși. Femeia se retrage pentru ca săƒ revinăƒ câteva minute mai târziu cu o păƒturăƒ moaleƒ pe care o întinde grijuliu peste mine. Aerul dimprejur se burzuluiește puțin și-mi gâdilăƒ năƒrile. Trece o viatăƒ de om, cum trece timpul când reușești săƒ nu te mai gândesti la nimic - cu adevăƒrat la nimic - săƒ dispari din lume și din tine, pentru un timp relativ. Deschid ochii cu oarecare teamăƒ.  Am vrut să scriu frică dar aș fi exagerat. Mă gândesc că stewardesa mea ar fi putut să îmbătrânească deja.

Am aterizat pe un aeroport subtropical, camioane militare și avioane cu găini, se simte ocean în aer, mă iau după miros și plutesc din nou peste controlul pașapoartelor, trec frontiera zâmbind și pe măsură ce zâmbesc simt că ochii mi se fac și mai albaștri. Mă urc într-un autobuz gălăgios, se vorbește în spaniolă, nu mă complic să aflu unde sunt, mă înghesui printre oameni negri și colorați și nimeresc lângă doica lui Scarlet O'Hara, este liberă acum și practică magia neagră, dar mie îmi zâmbește șăgalnic. Nu-mi vine să cred, totul e atât de departe în urmă, răsăritul și mașina mafioților, fereastra rece și soarele luminând copaci sau blocuri trase la față. Mergem vreo trei ore, grandma' îmi povestește ceva de la începuturile lumii, iar eu adorm din nou pe umărul ei, sunt ușor - blugi, șlapi și tricou - miroase din ce în ce mai puternic a ocean, cine naiba spune că nu ne naștem cu mirosuri îmbibate în suflet, ne naștem cu orice în afară de sens, dar azi nu caut sens și e bine.

Autobuzul mă lasă undeva pe marginea drumului paralel cu oceanul și o plajă murdară. Mă îndrept către plajă. Undeva în depărtare intuiesc o mogâldeață de paie, nu devine un scop decât prin simplul fapt că am de gând să merg tot înainte așa cum am hotărât la începutul dimineții ăsteia de mai. Peste vreun kilometru am să mă așez și am să beau cuba libre cu un mustăcios tăcut și tăiat pe față în mai multe locuri, chiar și aproape de marginea de jos a ochilor săi înguști, așa de înguști încât îl fac să pară că se hlizește, nemernicul. Beau mult fără să mă îmbăt soarele cade peste lume, e timpul s-o iau din loc, abandonez mulatrele transpirate și încărcate cu tinichele naive și plec din nou pe plajă. Am să mai merg contra luminii așa, preț de-o oră, până când am să întâlnesc o casă albă colonială, cu toate perdelele fluturând deși nu adie nici un pic de vânt, ba dimpotrivă un soi de zăpușeală groasă plutește peste lume ca un gaz greu.

Mă atrage casa asta cu coloane albe și tencuială căzută, caut o intrare, e undeva în spate, în față sunt doar ferestrele mari care dau către mare și un balcon central în care nu se află nimeni. Iată-mă în fața ușilor deschise, intru și aleg să urc pe una din cele două scări de marmoră așezate simetric la stânga și la dreapta unei săli ca de bal a cărei perspectivă se pierde într-un soi de ceață albă venită de pe ocean prin ferestrele deschise. Urc la etaj și incep să merg dintr-o cameră în alta pe parchetul care scârțâie a trecut. Mobilele sunt acoperite cu cearșafuri albe, cineva grijuliu a lăsat totul în ordine aici. Mă îndrept către ferestrele care dau către plajă, toți oamenii care intră în case pentru prima oară caută ferestrele, dar eu probabil caut și alte lucruri de care nu sunt treaz, pentru că mă îndrept spre una din ferestre unde se află o siluetă de femeie care privește oceanul în liniște. Și părul ei flutură fără vânt, o mănă atârnă pe lângă corp îmbrățișată în dreptul cotului de cealaltă mână, o femeie într-o poză adolescentină. Sensul pe care nu-l căutam în dimineața asta își face limpede apariția. Femeia de la fereastră ești tu. Nu e nevoie să te întorci. Nu e nevoie să spui nimic. Am să ridic eu cearșafurile de pe mobile după care o să mă conduci către bucătăria casei coloniale. O să ne și culcăm undeva în noaptea plină de zăpușeală însoțiți de zgomotele ritmice ale elicelor care încearcă să îmboldească aerul. Dar mai e până atunci, mai e...

luni, 29 aprilie 2013

Vama - Perfect fără tine (video)


Cântecul se poate cumpăra de aici.

vineri, 26 aprilie 2013

Perfect fără tine. Dragoste de viață, de muncă și de oameni

Toată viața ne zbatem între realitate și fantezie. Fluturi atrași de lumina becului care nu există. Toată viața luptăm să transformăm fantezia în realitate sau fugim de realitate și ne refugiem între peretii calzi și moi ai unor lumi închipuite. Weekendul trecut a fost altfel. Cele două lumi s-au amestecat până când confuzia s-a instaurat confortabil, iar eu am abandonat controlul pozitiei mele în acest univers incert. - Răsăritul ăsta de pe autostradă e adevărat? Lumina soarelui, zgâriată de stâlpii șoselei ca într un film din 1900, îmi spune că da. Ne-am trezit la 4 dimineața ca să filmăm într-o zi ceea ce ar fi luat în mod normal două. Ne-am dus la culcare peste douăzecișipatru de ore, obosiți și fericiți. De când am început să muncesc, în viața asta a mea, mi-am spus că munca trebuie să fie plăcere, neapărat plăcere. Că nu are sens altminteri. Am luptat pentru asta. Doar că pe meleagurile astea peste care Dumnezeu a revărsat prea multă substanță de contrast, de multe ori drumul până la rezultat te secătuiește, munca devine o cursă cu obstacole absurde pe care nu le meriți. Rezultatul, premiera, cântecul, albumul, rolul, filmul, bucuria momentului în care îți oferi munca lumii te face să uiți de călătoria schimonosită de până atunci. Și totuși: călătorim mai mult decât sosim. Plecăm, sosim și între aceste două puncte trebuie să fie bucurie.

Așa a fost “Perfect fără tine”. O bucurie. Duminică seara, când ne întorceam acasă după două zile nebune, o melancolie bolnăvicioasă se așternea periculos diluând zâmbetele prietenilor din mașină. Atunci am spus: - E prea abrupt să mergem la casele noastre și să revenim cu picioarele pe pământ. Hai să bem ceva în seara asta, să sărbătorim finalul visului. Clipul nostru vorbește despre prietenie. Prietenia care nu-și supune participanții la încercări demonstrative. Iubirea solicită demonstrații. Prietenia le presupune, le conține. Orice iubire ratată se reface mai întâi în brațele prietenilor. Așa că într-o zi, când nu mai poți, îți iei câmpii și fugi la mare. Asta am învățat eu că avem, fuga către mare ca să ne rescriem  povestea. Pare un clișeu comercial. O fi. De câte ori nu fotografiezi răsăritul? Luptăm mereu să fim mai speciali decât măreția naturii care nu face altceva decât să fie grandioasă prin simpla repetiție. Pământul respiră. Frunzele mor ca să se tot nască. Și noi fugim mereu la mare sau visăm pe ascuns la asta. Cine nu și-a imaginat-o pe mama copiilor săi pe plajă? Unii poate că nu. Nu-i timpul pierdut. Așa că acest clip nu e altceva decât o fugă cu prietenii la mare. Și așa am fost noi toți. O echipă de filmare care a fugit la mare, într-o cursă nebună cu timpul sau norii. A fost perfect. Am avut nori când a trebuit, s-a înseninat la timp, vântul a încetat să bată când aveam mai multă nevoie. Sunt atâtea imagini care, dacă închid ochii, mi se perindă prin fața ochilor încât mă simt un om bogat, mult mai bogat. Rulota noastră hippie, asortată pestriț cu Andreea care părea o lumină senină coborâtă peste protestele contra razboiului din Vietnam undeva în fața Casei Albe a anilor ‘60. Alexandra filmând, cu zambetul pe buze, emoționată fără să știe exact unde să se împartă ca să fure momente, Gelu în fața unei pianine de lemn pe marginea unui câmp inundat de Dunare, fotbal pe plaja sub privirile liniștite și îngâduitoare ale unor fete hippie, Eugen cu alură de Keith Richards cântând Clapton lângă foc, Seba uimit de propriile jonglerii la malul marii, cu picioarele goale în apă rece, ca un dans păgân, Dănuț, agitându-se funky pe lângă un contrabas, Marius, implicat și bucuros ca un copil mare, fotografii nedeclanșate dar întipărite în minte, unde lumina aia incredibilă de la apus care te apucă de stomac și-l învârte în jurul gândurilor tale până le strânge într-un ghem imperceptibil care nu mai e gând, nu mai e nimic, lumina asta nebună alunecând pe fețe frumoase, destinse de zâmbet și de cea mai frumoasă formă de umanitate: prietenia și gingășia cu care ea se leagă. Prietenia ca nodul de la funia unui zmeu, îl legi, tragi tare de el ca să-l strângi. dar numai în bătaia vântului devine nodul de care ai nevoie ca să zbori, în singuranță. Urlete în rulota care sălta pe plajă la propriu, spuma de bere în aer, hohote nesecătuite de râs. Cine nu l-a vazut pe Costin la vernisajul propriei expozitii de râs sponsorizate de spritul grecesc din taverna lui Nikos n-a vazut nimic. Carina, care cred că este agentul secret al programului Excel în Romania, a abandonat și ea lupta cu realitatea și s-a instaurat comod în visul nostru de weekend. Au fost de toate. Prea multe pentru un post pe blog. Prea multe chiar și pentru clip. Avem material pentru trei. A fost însa multă dragoste. De viață, de muncă și de oameni. Poate că așa sună o variantă de sens al omului: dragoste de viață, de muncă și de oameni. Sinceritatea rupe ecrane și trece dincolo. Sinceritatea călătorește. Sunt sigur că o bună parte din frumusețea acestor zile va răzbate dincolo de laptopuri și plasme și-i va cuprinde pe cei care vor privi. Și mai cred că acest cântec va deveni imnul celor care vor să fugă la mare. Cu prietenii sau singuri, în speranța că îi vor găsi pe plajă. Pentru mine, acest cântec este deja un succes. Și asta nu pentru valoarea lui intrinsecă, ci pentru toată bucuria colaterală pe care mi-a oferit-o. 

Mă tot gândesc cum să închei, dar anumite povești nu merită închise așa că am să las lucrurile așa cum sunt acum, stau cu o tabletă în mână și în fața ochilor îmi revine ciclic imaginea unei rulote care se suprapune peste un cer roșietic la apus, pe o plajă pustie. În partea care nu se vede a acestei imagini, în spatele ochilor mei, e marea. În fața rulotei un grup mic de oameni, ca niște umbre chinezesti, dansează fericiți. 

P.S. Premiera videoclipului “Perfect fără tine” va avea loc duminică seara.









vineri, 12 aprilie 2013

20 de minute langa parc

M-am oprit. Am oprit masina si am zis sa respir. Sinceritatea e probabil cea mai puternica arma la indemana noastra. Asa, din senin. N-am niciun motiv sa fi spus asta asa, deodata. Am oprit langa un parculet, pe Eminescu. O batrana sta linistita pe o banca. N-o sa avem niciodata nimic in comun. Doar momentul asta in care eu o privesc si ea nu stie. In fata ei o statuie sta cu spatele catre noi. E si o biserica langa parc. Un barbat in camasa neagra isi face cruce. Batrana se ridica si pleaca. Sinceritatea e o arma greu de folosit. Te poti rani. Ireversibil ranit. Probabil ca momentul ala de eliberare in care esti una cu tine in ochii tuturor face toti banii. Copacii parcului au infrunzit neincrezator. E de inteles. Intotdeauna e ceva de pierdut. De aia e greu sa manuiesti sinceritatea. Reputatie, bani, frica, orgoliu, dragoste. Totul e de pierdut. Pe langa mine tocmai a trecut o poveste cu parul lung, roscat. A lasat in urma o dara de parfum menit sa rascoleasca amintiri. Cum face November Rain. Ma duce cu gandul la o sufragerie comunista intunecata in care incercam la saispe ani sa atingem buze si sani. Baby, in our wildest moments we could be the greatest. Ce frumos spune asta Jessie Ware. Maretia. Ce sus poate fi omul cand vrea. Ma linisteste ideea ca omul are undeva inauntru o sursa latenta de maretie care se poate activa. Ceva din maretia si linistea plopilor se regaseste in fiecare om. Am deschis geamurile masinii. Ce plina de amintiri e masina asta. Am senzatia ca daca as vinde-o mi-as vinde trecutul. Unii copaci nu indraznesc sa infloreasca. Follow the leader. Sinceritatea e la fel de frumoasa ca primavara. Sinceritatea e laser. Sinceritatea calatoreste cu viteza luminii. Sinceritatea e lumina zorilor peste un sat macelarit de mizeria umana. Sinceritatea e un stalp in mijlocul desertului. Baby in our wildest moments, we could be the greatest. Nu alegem niciodata cu adevarat. Viata e amuzanta daca stau sa ma gandesc ca pentru mine alege copilul de acum douazecisicinci de ani. Eu sunt doar papusa acelui copil. O fata cu sani frumosi alearga dupa un caine, prin parc. Soarele s-a ascuns printre nori. Statuia pare mai impovarata. O adiere de vant a simtit ca e momentul. In dreapta mea punga cu apa si banane freamata usor. Sinceritatea e un bumerang. Pauza s-a terminat.

Tudor Chirilā

luni, 1 aprilie 2013

Cine e slab? Cine e puternic? Biloxi Blues pe 8 aprilie.


 Biloxi Blues. Un spectacol din care încă învăț. Un spectacol care se încăpățânează să nu moară. O lecție de viață printre hohote de râs. Îl jucăm foarte rar din motive care țin foarte puțin de noi și mai mult de dezordinea și confuzia culturală în care ne aflăm. Spectacolul de la Palatul Copiilor din 8 aprilie se joacă deja din 2006. Este prima montare a acestui text în România. Am colindat cu el 20 de orașe ale țării în primul turneu național de teatru de o asemenea anvergură( post revoluție, bineînțeles). Cu toate astea e încă foarte multă lume care nu a văzut Biloxi Blues. Povestea unor recruți care află că trebuie să plece la război și sunt total nepregătiți pentru asta. Povestea unui sergent aparent nebun care știe că singura șansă a acestor băieți este să învețe să facă față războiului și mai ales absurdului care îl însoțește. Ciocnirea dintre băieții ăștia tineri și sergentul Toomey. Eu sunt sergentul Toomey. M-am întrebat mereu cine pierde în confruntarea dintre recruți și sergentul Toomey. De multe ori mi se pare că publicul ține cu recruții. E normal, cel mai slab e întotdeauna simpatic. Sergentul Toomey nu e simpatic, dar are umor. Umorul ăla dur de armată, cinismul celui care a văzut atât de multe, mai ales urâte. Pare că pe Toomey nu mai poți să-l surprinzi cu nimic. Pare că, acolo, în lumea lui cazonă, nimeni și nimic nu-i stă în cale. Cu toate astea, unul dintre recruți i se opune. Pentru că nu vrea să accepte absurdul pregătirilor de război. Toomey o știe pe a lui. Epstein nu "colaborează". Cine va câștiga? Eu cred că Toomey nu pierde. Mi ar plăcea să știu și părerea voastră dacă veniți la spectacolul de pe 8. Bilete găsiți aici și la office[@]agentiadevise[.]ro. Mi-aș dori să putem juca Biloxi mai des, să-și gaseascā locul într-un spațiu unde să-l putem juca regulat. Pentru toată lumea care nu l-a văzut și întreabă mereu de el în pauzele prea lungi dintre un spectacol și altul. Este un text senzațional. Este o poveste din care sensurile se desprind ușor, nu e moralizatoare deși propune repere morale, este un loc în care toată lumea are dreptate doar că dreptatea celui slab nu coincide cu dreptatea celui puternic. Pe de altă parte se ridică întrebarea: cine este cel slab și cine este cel puternic? Biloxi Blues e o felie groasă și gustoasă de viață. E o porție bună de viață.  Are de toate: prima zi de sex, ultima zi de libertate, primul sărut, prima umilință, glume de armată, neînțelegeri, conflicte, solidaritate, speranță. Poate că arta adevărată este cea care te face să uiți de ține. Cel mai mare compliment pe care l-a primit echipa de la Biloxi a venit de la oamenii care ne spuneau că "n-au simțit cele două ore" și că "au uitat de toate". Vă așteptăm pe 8 aprilie.
 
 PS. O mențiune specială pentru Iarina Demian. Cred că toată distribuția trebuie să-i mulțumim pentru felul în care ne-a condus pe scenă. Dacă Biloxi se joacă încă este meritul Iarinei care a luptat din greu pentru el. Este exemplul unui regizor care nu poate să își abandoneze opera, când toată lumea pare să fi renunțat. Și, iată, împins ușor de la spate Biloxi se ridică precum un zmeu într-o zi cu vânt și zboară deasupra mării.

marți, 26 martie 2013

A momentary lapse of reason

Fapt: n-am mai scris de mult pe blog. Cauza: ar fi mai multe. Una dintre ele e că mi-a pierit cheful pe fondul unei senzații că nimic din ce scriu/fac/dezvolt/creez nu e important sau nu contează. Nu spun asta ca să aud un cor de voci strigând "avem nevoie de post-urile tale", pur și simplu asta îmi trece prin cap și nu am nevoie de niciun fel de reacție. De fapt, senzația de inutilitate vine de la o stare de lehamite generală și blocantă care pare să fi molipsit societatea noastră. Lehamite blocantă. Poate îmi pare un sentiment general și pentru că eu sunt foarte molipsit de starea asta. Trăiesc cu senzația că Romania a făcut un pas în jos de la "merge și asa" la "ei, și?" sau "așa, și? (formule cinice menite să minimalizeze și să exprime nepăsarea).

În jurul meu miroase a frică de acțiune și lipsă de entuziasm. Lucrurile sunt complicate într-o lume sau țară în care expresia oricărui tip de succes pare a fi exprimată doar material. Banii reprezintă criteriul respectabilității sociale. Unicul criteriu, de altfel. Inițiativele, de orice fel, au nevoie de bani și se măsoară în bani. Dar cultura nu se poate măsura în bani deși modelul american se impune din ce în ce mai mult în viziunea multor artiști (ideea că actul de cultură se poate autosubvenționa și poate deveni profitabil). La noi cultura este subvenționată, însă e subvenționată de un stat nepasător ai cărui conducători nu sunt preocupați de substanța și relevanța culturală, ci mai degrabă bifează un capitol bugetar care trebuie să existe.

Te simți mic și inutil printre tot felul de inițiative născute din celebrul lanț al slăbiciunilor relaționale și ierarhice. Nu contezi (și nici măcar nu ești judecat) pentru performanțele sau ideile tale, ci pentru cunoștințele pe care ți le-ai făcut. Independenții, fie că e vorba de teatru, muzică, literatură sau arte plastice, nu sunt bine văzuți. Trebuie musai să fii înregimentat, dacă nu într-o structură oficială a statului atunci măcar într-o gașcă sau grup de interese - acolo unde succesul se măsoară din nou în bani. Valoarea propunerilor de acte culturale nu este cuantificabilă după niște criterii cât mai apropiate de o analiză obiectivă. Mai mult decât atât, lumea nu mai pare că are nevoie de întrebări profunde pe care actul cultural are rostul de a le formula. Să fie ceva de râs dacă e teatru, să fie cu versuri simple "să le înțeleagă tot omul" dacă e muzică, refrenul să fie extrem de ușor fredonabil, să nu pună probleme.

Există o ofensivă fără precedent a mediocrității și subculturii la care în mod normal elitele culturale ar trebui sa facă opoziție. Doar că elitele sunt dezbinate, nu există o voce colectivă care să taxeze radical atacurile prostului gust. Ba mai mult, sentimentul că starea de lehamite a cuprins și vârfurile culturii noastre e din ce în ce mai pregnant. Pare că s-au ascuns în turnurile lor de fildeș, mulțumiți cu existența în cadrul unor comunități fidele, la care nu e nevoie să faci mari eforturi ca să ajungi. Dar oare arta nu trebuie să educe, să schimbe, să-și facă loc cu coatele? Cum să schimbi mentalități găunoase și nefericite dacă nu ajungi la oameni? Întrebările astea nu-și mai au rostul pentru că bătălia pare pierdută. Cea mai mare scârbă mi-o provoacă politizarea fenomenului cultural.

Actul artistic are nevoie de finanțare. În Europa cultura nu este productivă. Însă țările civilizate reușesc să vadă în cultură izvorul direcțiilor socio-morale ale unui popor. Cultura este un bazin de la care se adapă identitatea unui popor. În țările civilizate acest lucru este bine înțeles și eforturile făcute în sensul independenței culturale sunt mari. E un loc neatins de politicieni, iar încercările de a-și însuși câte o bucățică din această insulă liberă sunt aspru taxate. La noi e tocmai invers. Dacă nu ești într-un fel sau altul înregimentat politic nu poți face nimic. Și asta e cu atât mai rău cu cât marile corporații nu mai au bugete pentru cultură și oricum am convenit mai devreme că nu îi mai interesează decât actele culturale care justifică investiția printr-un "return" pe partea de marketing sau vânzări. Cu alte cuvinte, cultura de masă. Pentru proiecte relevante cultural prin altceva decât numărul mare de oameni vizați nu există bani privați.

Și iată cum statul ajunge unica sursă de finanțare a actului cultural. Doar că statul este o dihanie mare care hrănește o rețea politică de funcționari instalați pe criterii de "familie" (nu spun nimic nou, știu). Este absolut înspăimântător ce pregătire au majoritatea persoanelor din diversele instituții culturale ale statului (sigur, există și excepții). Pentru că ei nu sunt altceva decât copiii clasei politice. Cei mai mulți dintre ei fară nicio pregătire în domeniu. N-a mai fost loc pe la alte ministere sau organizații. Caracatița are tentacule prea multe ca să lupți de unul singur. Si uite așa, apar artiștii de casă sau artiștii care intră în acest joc politizat al subvenționării culturii. Dacă ai ceva relații, dacă pari om de înțeles, dacă nu ești prea ciudat, dacă ai și un nume cât de cât (că doar promovăm valoarea, nu?) te poți înscrie pe lista celor care așteaptă câțiva lei de la statul preocupat de cultură. Dacă însă ai doar un proiect extrem de interesant și de bine prezentat, nu spera la nimic.

Dacă ești doar un artist bun, fără management personal (de unde bani pentru așa ceva), ia-ți gândul și de la fondurile europene. Statul nu are interesul să le poți accesa vreodată, mai ales de unul singur. Și asta pentru că celor câteva sute de politicieni și altor câteva zeci de mii de asistenți politici nu le pasă de niște bani pe care nu și-i pot însuși. Bine, nici asta nu este nimic nou. Doar că nu este o stare tolerabilă și totuși este mai mult decât tolerată, este deja acceptată și într-un anume fel, asumată. De aici cred că sunt îndreptățit să vorbesc despre un sentiment de lehamite generală. Probabil că pot fi contrazis de diverși oameni, mișcări, inițiative culturale care se zbat să-și creeze drum prin pădurea birocratică. Nu-mi pare util. E absurd să te lupți cu monstrul pe care îl hrănești.

Uităm că statul este finanțat de fiecare dintre noi și doar faptul că suntem în mod individual o celulă prea mică din "sângele statului" nu ar trebui să ne descurajeze de la a ne cere drepturile. În definitiv ce cerem? (cerem? care noi?) Cerem relevanță și criterii în organizarea culturii. Cerem ca statul să formeze strategii culturale și să devină un arbitru echidistant al implementării lor, cerem ca bugetele culturale să nu mai fie administrate pe principiul piramidelor de clan. Cerem ca fenomenul cultural să sprijine actul independent fără ca - dacă o face - să încerce să și-l asume în totalitate. Probabil că e prea mult deși pare atât de puțin și atât de simplu. E mult într-o țară în care majoritatea oamenilor nu-și dorește să devină lider.

Pare că noi românii ne simțim mult mai confortabil în poziția de subaltern. E locul perfect de unde poți "ciupi", fără bătaie de cap, cu aprobarea tacită a stăpânului. Cei care ajung totuși lideri nu o fac dintr-o nevoie reală de a ajuta comunitatea, ci pentru că este o cale simplă de a fura. Liderii politici români cunosc foarte bine mantalitatea majorității, ei știu că majoritatea nu are nevoie să fie condusă, ci stăpânită. Când conduci pe cineva către ceva ai o responsabilitate, se presupune că știi unde vrei să ajungi, ești proprietarul unei metode, știi drumul, îți asumi responsabilitatea expediției, ești până la urmă o călăuză. Nu e cazul la noi. Pentru că liderii sunt formați de nevoile majorității, iar majoritatea românilor nu are nevoi care să reclame lideri, ci mai degrabă stăpâni. Stăpânul, așa cum s-a definit el în istoria noastră, închide ochii, liderul are obligația să n-o facă. Cred că asta explică destul de bine situația în care ne aflăm.

Cu toate astea, cultura noastră are vârfuri și performează, mi se va răspunde. E adevărat există vârfuri, dar felul în care ele se ridică nu e de natură să creeze o paradigmă viabilă și valabilă. Sunt excepții fericite care după părerea mea au doar rostul de a infirma o regulă incapabilă de a multiplica valoarea, ci doar surogate înlănțuite subiectiv. V-am plictisit probabil cu teoriile mele exprimate prea general. "Vrem cazuri particulare, domle!" Rezolvarea unui caz particular nu rezolvă o problemă uriașă, kafkiană prin dimensiuni și cantitatea de absurd pe care o înglobează. Mă opresc aici fără să trag o concluzie. A fost un post izvorât dintr-un soi de lehamite pe care sper să o surmontez. A momentary lapse of reason, cum spunea Pink Floyd.

Mulți dintre prietenii mei consideră că în România nu se mai poate face nimic. Nimic pentru ce? E bună întrebarea pentru că sunt atâția oameni împăcați sau resemnați cu situația de facto încăt cei care-și mai pun problema par niște neadaptați. Problema lor, nu? Sau, mai simplu: așa, și?

marți, 19 februarie 2013

Lonesome Tonight...The King





Ce m-a frapat la aceste animale era forța lor în captivitate. Sentimentul de forță venea dintr-un soi de acceptare majestuoasă( poate doar părea acceptare) a captivității. Sau poate pendularea egală a leului din stânga în dreapta celulei, cu mișcări sacadate era tocmai un refuz față de situația de fapt. Nu știu. Ce știu sigur e că noi, oamenii, aflați dincolo de gratii eram un spectacol grotesc. Când, la un moment dat, a sosit mâncarea, răgetul a fost atât de puternic, frecvențele joase atât de profunde încât copiii din public au începu să plângă la unison. Măreția acestui animal, nu este diminuată de captivitate, dimpotrivă. Tristețea însă, răzabte și după gratii.  De aici și titlul acestei serii care va urma mâine cu un alt personaj de la curtea Regelui.