[ascunde postari]
arhiva

rss | facebook | twitter | vama | contact

miercuri, 7 februarie 2018

Romania + Încredere = NOT LOVE


Orice psiholog mai de Doamne-ajută citești, înțelegi ponderea enormă pe care încrederea o are în formarea unui copil. Alăptarea și conectarea la sân înseamnă o primă investiție consistentă în raportarea lui la lumea exterioară. Apoi, primii pași, blândețea comunicării, o balanță sănătoasă între da și nu, felul în care un părinte îi revelează lumea sunt tot atâtea pârghii care lucrează la încrederea copilului în lume și în sine. Nu întâmplător copiii din familii dezorganizate au un raport distorsionat cu încrederea. În unele cazuri lipsește cu desăvârșire și profilele psihologice se creionează diform, în suferință, frustrări și frică. Rezultatele inseminării unui individ cu încredere se văd în adultul ce va deveni. Și uite așa, în funcție de responsabilitatea pe care părinții și-o asumă în relație cu copiii lor (și de cât sunt dispuși să învețe), lumea e populată mai mult sau mai puțin de adulți sănătoși emoțional. Treaba se complică însă la vârsta la care copilul ia contact cu societatea care se presupune că ar trebui să preia și să dezvolte de la părinți investiția în formarea copilului. Pasul către standardizarea socială a individului, înregimentarea în diverse paradigme de formare și dezvoltare, e un moment dureros. 


Mă gândeam recent că românii stau foarte prost la încredere. Nu avem încredere în noi, nu avem încredere în societatea în care trăim, fie că e vorba de instituții sau servicii comunitare. Nu avem încredere în sistemul de educație, în resursa umană care îl populează, auzim de profesori intoleranți fără pic de înclinație către a preda libertatea gândirii, stimularea și dezvoltarea pasiunii. Roboți care aplică ad literam o curiculă bolnavă.  “Repetați după mine” este mantra numărul unu a sistemului educațional. Viitorii adulți învață pe de rost noțiuni pe care le uită după diversele examene. Nici vorbă despre o invitație la dezvoltarea gândirii critice, la rațiune ca motor de dezvoltare. Dezbaterea iese din discuție când e vorba de școala primară, gimnazială sau liceu. Nu avem încredere în medici sau spitale, suntem mereu în dubiu și de cele mai multe ori cerem a doua opinie. Oricum, lipsa de încredere în sistemul medical nu a făcut altceva decât să-i îmbolnăvească pe unii doctori de un soi de “demiurgie”, ei se substituie de fapt sistemului, excelența devine instituție care sfidează un sistem deja bolnav. De altfel, în România se merge la medic pe recomandări, fredonând celebrul refren “știi pe cineva?”. Românii nu merg la spital, merg la doctor. Nu avem încredere în administrația locală, birocrația ne îngenunchează și ne transformă într-un soi de jucători la loteria posibilităților, doar că lupta se dă pentru lozul cel mai rău. Nu avem încredere în politicieni (sunt 27 de ani de motive să fie așa), în Parlament, Guvern sau instituția prezidențială. Nivelul competențelor celor care ne conduc este înspăimântător de scăzut astfel că orice fel de relație bazată pe încredere este și mai mult descurajată. La coruptibilitatea majorității funcționarilor publici se adaugă incompetența, o consecință a ascensiunii profesionale pe bază de nepotism și mentalitate de clan. Nu avem încredere în media, deși o consumăm zilnic, fie și indirect. Presa independentă este aproape inexistentă (cu atât mai lăudabile sunt puținele inițiative de pe piață) astfel că suntem obligați să privim cu scepticim și suspiciune orice fel de știre, ba mai mult, trebuie să citim printre rânduri și în câteva locuri apoi să cântărim ceea ce citim. Nu avem încredere în poliție, jandarmi, justiție, bănci sau bancheri, alimentație publică, transport în comun, echipa națională, nu credem în șansele noastre de a avea o viață mai bună în viitorul apropiat. Suntem debusolați, speriați, deprimați, lipsiți de orizont, îngrijorați pentru copiii noștri, într-o veșnică alertă. Nu avem încredere în țara asta și viitorul ei. Nu mai credem în valori și valoare. Sub ochii noștri defilează victorios mizeria morală, întruchipată de cei care ne conduc și acțiunile lor. Lipsiți total de încredere suntem manipulabili. Politicienii au descoperit o nouă strategie: dacă până acum luptau pe toate căile să câștige încrederea poporului, din momentul în care au realizat că oricât de mare e dimensiunea investiției rezultatele vor fi zero, au ales să submineze în mod voit încrederea poporului în stat. Sunt inventați dușmani în toate direcțiile încât totul devine absurd. Este absurd ca politicienii care practic conduc România să trâmbițeze că instituțiile statului sunt nefunționale, nu? Într-un final nu e chiar atât de absurd pentru că lupta de a le face funcționale doar pentru un segment de populație privilegiat, aflat în proximitatea elitelor politice, atrage după sine nefucționalitatea pentru restul populației. 

Încrederea noastră în orice ține de viitorul României primește lovitură după lovitură. Dacă ne întoarcem la copilul de trei ani care are nevoie de dragoste și încredere ca să poată deveni un adult stabil, tabloul e sumbru. România nu poate și nu vrea să pregătească astfel de adulți. Trăim în frică, ne place sau nu să acceptăm asta. Cel mai probabil nu o vom recunoaște niciodată public, poate doar în fața oglinzii, înainte de culcare, sperând că somnul va aduce uitare. 
Am tot povestit prin interviuri despre o fată care mi-a cerut un autograf. I l-am semnat și am întrebat-o într-o doară ce clasă este. A opta (sau a șaptea), mi-a răspuns, mă pregătesc de capacitate. Și încă învățați comentariile la literatura română pe de rost ?, am glumit eu.  A răspuns simplu, cu o mină surprinsă: da. Am repetat întrebarea. Același răspuns, mai apăsat. Au trecut 27 de ani de la Revoluție, suntem în era tehnologiei, se preamăresc diverse metode educaționale menite să dezvolte indivizii în spiritul logicii, gândirii critice, capacității de a raționa, iar noi stimulăm obediența și îngurgitarea nefiltrată și necondiționată a informației, exercitate printr-o autoritate lipsită de orice formă de empatie. Profesorii, în majoritatea lor, sunt forțați de sistem să fie simple canale de comunicare a materiilor, nicidecum formatori de gândire, așa cum ar fi normal să fie. Ei pregătesc adulții de mâine. Cei care ar trebui să construiască țara asta mai bine decât o facem noi, cei crescuți într-un sistem bolnav. Stau și mă întreb dacă sistemul actual nu este mult mai bolnav. 


Nu am soluții, am încercat să enunț o problemă. Poate că fiecare din noi trebuie să lucreze individual. Avem nevoie de încredere. Și poate că trebuie să riscăm să credem în ceva, fie că e vorba de un om, o atitudine, o idee. Nu vom avea prea curând încredere în cei care ne conduc, în statul căruia îi plătim taxele, în buna funcționare a contractului social. Statul nu ne va da nimic înapoi, prea curând. Este prea ocupat să-i salveze pe cei care ne fură încrederea și banii și viețile. Statul este o mașină de spălat mizerie morală, hoți sau complici ai hoților, iar noi nu facem decât să le furnizăm detergenți. Dacă ar exista un serviciu global de terapie sau consiliere psihologică pentru popoare România ar trebui să fie un client serios. Dar în lipsa acestui serviciu utopic și traumatizați de ceea ce sistemul nu ne-a oferit  (în cazul multora nici familiile) trebuie să începem să umblăm la noi. Nu știu, lucruri mici cum ar fi să avem încredere că găsim parcare și la 500 de metri de locul în care avem treabă. Sau că nu vom fi victimele unui tratament discriminatoriu dacă nu șpăguim pe cineva. Ce este șpaga, în afară de a compensa o lipsă și a-ți crea o poziție privilegiată? Este expresia lipsei de încredere în sistem și în cel din fața ta. Justificat sau nu, este un mecanism al fricii. Iar frica le convine al naibii de mult. Lor. Tuturor celor care într-un fel sau altul conduc sau au condus țara asta, emanații ale unei revoluții pe care de fapt nu am făcut-o niciodată. 


Orice vindecare începe cu conștientizarea afecțiunii. Nu poți merge la pshiholog dacă nu te consideri bolnav. Bolnavii sunt dependenți, iar ei își doresc ca noi să rămănem bolnavi. Prima întrebare este dacă acceptăm că suntem bolnavi. A doua este dacă vrem să ne vindecăm. 












4 comentarii:

  1. De ce ai evitat mentionarea bisericii? A religiei? ...nu sustin dar sunt curios, de ce nu spui nimic despre asta?

    RăspundețiȘtergere
  2. Este indiscutabil, pe zi ce trece devin "fan Chirila "tot mai infocat...Am cumparat cartea "Exercitii de echilibru"si sunt sigura ca o voi savura pur si simplu.

    RăspundețiȘtergere
  3. "A doua este daca vrem sa ne vindecam".Prin asta ai pus un mare si ingrosat punct pe i.Ne lamentam de ceilalti,unii de altii, aruncam mingea de la unul la altul, degeaba ne constientizam bubele pentru ca asteptam leacul din total alta sursa decat noi insine.Eu nu incep schimbarea, tu nu incepi schimbarea, nimeni nu o face pentru ca in cap ne rasuna vechea poveste,"cu o floare nu se face primavara".Ne inchidem intr-un cerc al naibii de vicios pentru ca ne e teama ca nu se va intampla nimic daca vom fi noi veriga care se rupe de lant si fuge.Nu facem niciun pas stramb inafara sistemului bolnav pana in maduva pentru ca asteptam, parca, chemarea,"ori toti,ori niciunul".Putin probabil sa se intample, iar pana atunci, cine ar risca sa mearga la doctor fara bancnota cuvenita?

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Ionut-Cristian Vladu - Imi permit sa iti dau eu un raspuns.
    Pentru ca nu avea rost sa faca referire la asa ceva.
    Atat timp cat biserica este dependenta de banii aprobati de politic este doar un alt instrument in mana lor, a celor ce ne vor fricosi, manipulabili si lipsiti de incredere fata de orice.

    RăspundețiȘtergere